Aşa vrea Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca făpturile lui să ceară, şi El să le dea toate câte sunt pentru mântuirea lor. Şi mai ales se apleacă în întregime spre cel care nu se luptă doar pentru sufletul lui, ci se interesează şi pentru sufletul semenului său. În această situaţie omul devine următor lui Dumnezeu, şi darurile făcute celorlalţi le caută ca pe bucuriile sale. Astfel, împlineşte condiţia iubirii desăvârşite, îşi asigură fericirea, căci „Fericiţi sunt cei care arată milă faţă de alţii, pentru că acestora Dumnezeu le va arăta mila Sa” (Matei 5, 7), şi împreună cu sufletul aproapelui îşi foloseşte mult şi sufletul său.

Să trecem acum de la aceste mărturii la altele asemănătoare şi egale ca putere. Paladie, în Istoria lausiacă, aminteşte cu acrivie despre minunile Sfântului Macarie cel Mare. Acolo scrie că Sfântul Macarie, întrebând odată ţeasta unui mort, a aflat toate câte se întâmplă cu cei care au murit, şi la sfârşit a adăugat: „Deci, n-aţi găsit nicio mângâiere?”. Această întrebare a pus-o pentru că obişnuia să se roage pentru cei morţi, şi voia să afle dacă, într-adevăr, aceştia se folosesc. Atunci, Iubitorul de oameni Dumnezeu, a vrut să-i descopere adevărul slugii sale credincioase. Deci, l-a înştiinţat prin ţeastă: „Când faci rugăciunile pentru morţi, simţim o mică uşurare”. (Sfântul Ioan Damaschin)

(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 362-363)