După căderea lui Adam, care a ascultat sfatul diavolului ce i-a spus: „Veţi fi ca Dumnezeu”, omul este ispitit mai întâi de toate prin păcatul mândriei şi este cu atât mai mult ispitit, cu cât progresează. Dacă n-am progresa în viaţa spirituală, am putea spune că ispita mândriei nici n-ar avea obiect. De aceea, cu cât avansează, cu atât omul trebuie să fie atent să progreseze deodată şi în cunoaşterea, şi unirea cu Dumnezeu, dar şi în smere­nie. Căci dacă omul rămâne orgolios şi primeşte darul, atunci starea sa reală devine mai rea. Deci, se pune întrebarea: ce metodă poate fi utilizată pentru a asi­gura starea de smerenie? Şi în acel moment, stareţul Siluan a primit de la Hristos acest cuvânt: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Acesta este punc­tul extrem, cel mai radical al acestei căutări a sme­reniei. Un prim stadiu ar fi acela de a nu te justifica de ceva rău.

Sfântul Dorotei de Gaza şi alţi sfinţi spun că trebuie să te acuzi tu însuţi, şi să spui: „Eu sunt absolut nevrednic de Dumnezeu şi singurul loc unde eu pot fi este iadul. Şi această atitudine a sufle­tului ucide radical toate patimile. Dar trebuie să o completăm cu o altă fundamentare radicală, aceea că Dumnezeu este multmilostiv şi că pentru El totul este posibil, chiar şi a ne mântui. Stareţul Siluan era un „vârf spiritual”. El a avut acest mare dar de la Dumnezeu, al trăirii învierii. Era capa­bil să aplice în viaţa lui această terapie radicală. Însă e un mare pericol ca cineva să vrea să imite această stare extremă, să-şi ţină sufletul în iad: ar fi foarte rău pentru el. Trebuie să începem cu primele etape ale pocăinţei, nu cu ultima etapă, căci primele ne vor con­duce la ultima. Şi aceasta vine de la Dumnezeu Însuşi. (Părintele Symeon de la Essex)

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 162-163)