Să vă împodobiţi cu iubire. Iată temelia tu­turor virtuţilor. Când există iubire, nu există mânie, nici furie, nici strigăt de disperare, nici hulă, ci toate au dispărut (din „Omilia a XVII-a la Epistola către Efeseni”).

Nu există, într-adevăr nu există nici un păcat care să nu fie distrus de puterea iubirii! Fiindcă mult mai uşor îi este lemnului să se opună focului, decât firii păcatului să se opună puterii iubirii (din „Omilia a IV-a la Epistola I către Tesaloniceni”).

Iubirea îi face buni pe oameni, şi cu adevă­rat îi face buni. Ce este, deci, desfrânarea? Nu este cu putinţă ca cineva să iubească şi în acelaşi timp să şi desfrâneze! Fiindcă, bineînţeles, din lipsa de iubire se întâmplă acest lucru. Iubirea şi pe aceasta poate să o înfrâneze. Pentru că dacă cineva iubeşte pe desfrânată, va încerca şi pe aceasta să o îndepă­rteze de ceilalţi bărbaţi, pentru ca aceasta să nu cadă în păcat. Aşadar, ca cineva să desfrâneze cu desfrânata este însuşirea celui care o urăşte peste măsură pe aceasta, dar ca să o îndepărteze pe aceasta de la fapta cea dezgustătoare este însuşire a celui care cu adevărat iubeşte (din „Omilia a IV-a la Epis­tola I către Tesaloniceni”).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Texte alese, vol. I, traducere de Părintele Ioan Andrei Târlescu, ediție îngrijită de Ieromonah Porfirie Nichita, Editura Bunavestire, Bacău, 2012, pp. 42-43)