Ispitele de sus

Ispita de sus este tot de două feluri. Când începem o nevoinţă mai presus de puterea noastră fizică sau intelectuală. Nevoinţa trebuie să se facă cu dreaptă socoteală, după măsura puterii fiecăruia. Nimeni nu are voie să ia o nevoinţă mai presus de puterea lui. Marele Vasile spune: „Măsura înfrânării se ia după măsura puterii fiecăruia”. Nu toţi pot să postească la fel, sau să facă metanii la fel, sau să facă milostenie. Fiecare după măsura şi după puterea lui să facă fapte bune. Când ai luat o nevoinţă mai presus de putere, diavolul râde de tine. Ştii cum este? Ca şi cum ai lua un sac greu, pe care nu-l poţi duce deloc; îl duci oleacă şi-l laşi jos mai încolo. Ispita de sus mai este şi atunci când iscodim Sfintele Scripturi mai presus de puterea înţelegerii noastre. Sfântul Apostol Pavel spune: „Cât aţi fost prunci, v-am hrănit pe voi cu laptele cel cuvântător al Evangheliei, că nu eraţi în stare să mâncaţi hrană vârtoasă”. Iar Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Nu spargeţi oasele Scripturii, având dinţii înţelepciunii de lapte!”. Că vrem să ne băgăm la lucruri pe care nu le înţelegem şi pe care nu le-am citit la Sfinţii Părinţi şi n-au tâlcuirea celor mai mari teologi ai lumii. O iscodire ca aceasta vine din mândrie şi, dacă cineva nu se va smeri, ajunge la nebunie, la hulă şi la eres.

Cu ispita de sus au fost înşelaţi toţi sectarii, toţi ereticii de la începutul lumii, că au vrut să înţeleagă Scripturile după mintea lor. Sfânta Scriptură este un izvor fără de fund, pentru că este înţelepciunea lui Dumnezeu. Scriptura este ca o mare care nu are fund. Dacă eu nu ştiu să înot şi mă bag în mare, nu-i de vină marea că mă înec; eu, obraznicul şi îndrăzneţul, m-am băgat într-o apă mai adâncă decât mine şi m-am înecat.

Sfântul Grigorie Teologul a asemănat iscodirea Sfintelor Scripturi cu o prăpastie, zicând: „Şi privirea fără de frâu la cele înalte poate să ne dea nouă brânci în prăpastie”. De aceea iscodirea Sfintelor Scripturi mai presus de înţelegerea noastră este ispită de sus.

Ispitele de jos

Este atunci când nu vrem să facem fapta bună după puterea noastră. Eu aş putea să postesc până seara, dar mă lenevesc. Eu aş putea să fac milostenie mai multă, dar mă zgârcesc. Eu aş putea să fac metanii mai multe, dar nu fac. Eu aş putea să priveghez mai mult; dar nu mă rog, şi mă las, vorba ţăranului, pe tânjală. Când nu ne ridicăm cu lucrarea faptei bune, după puterea noastră, până la nivelul la care suntem datori să ne ridicăm, suntem ispitiţi de jos, adică ne trage diavolul în jos de la măsura și de la limita faptei bune, pe care suntem datori s-o lucrăm.

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a II-a, volumul VI, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 32-34)