Bătrânul Teolipt avea privirea pironită asupra Pustnicului care vorbea cu circumspecție iradiind credință și, ca și cum își simțea cuvintele în adâncul inimii, în timpul în care Ascetul își completa gândurile, își mișca aprobativ capul său cu totul alb. Monahul Hrisostom, auzind adevărurile acestea cunoscute lui, formulate cu convingere de fratele Pustnic, simțea o adâncă satisfacție, care se oglindea pe fizionomia lui de o simplitate copilărească.

Chinuind cu mâinile, încurcat, niște metanii aghioritice din scoici, avocatul părea surprins de faptul că teme pe care el le considera nedemne de orice discuție, formau subiectul unui întreg tratat, dintr-o lume până acum necunoscută lui. Și părea mirat cum niște oameni destoinici, sănătoși și culți, se închid din voință liberă în Mănăstirile și Sihăstriile Sfântului Munte, privind numai la dreptatea de după moarte. Și aceasta ca să petreacă aici în lipsurile cele mai dureroase, departe de prieteni, de cei ai casei, de rude, refuzând comoditățile lumești care fac viața oarecum suportabilă și, cu toate acestea, osteneala vieții lor să nu-i istovească, ba chiar părând să se simtă ei înșiși foarte fericiți. Negreșit, în sufletul avocatului se petrecea în acel ceas o luptă între sentimente eterogene, din care nimeni nu putea încă să prevadă cu probabilitate ce ar putea ieși.

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 178-179)