Judecă și vei fi judecat, iartă și vei fi iertat!
O perioadă, cincisprezece ori douăzeci de ani, n-am dat niciun cuvânt de folos. M-am ferit a da sfaturi, dar am simțit cândva, m-a mustrat, că un talant mi-a dat și l-am îngropat. Și pe urmă, când a venit la mine un părinte sau cineva cu vreun necaz, nu am mai avut răbdarea asta să nu-i spun, și-a trebuit să-i zic un adevăr. Și, spunându-i, am simțit că Duhul Sfânt nu mă mai mustră că un talant mi-a dat și l-am îngropat.
În mănăstire cât am stat, atât am simțit ajutorul lui Dumnezeu: cât m-am ferit să judec și am luat tot asupra mea; iar când am zis că și cutare îi vinovat, atunci gata... am pierdut. Când eram în mănăstire, era un frate, mai bun ca mine, dar s-a întâmplat că s-a jeluit mie de ispitele lui.
Și eu, în timpul acesta, am bătut în struna lui: „Da, da..., ai dreptate, ai dreptate...”. Și în timpul acela, eu m-am despărțit de Dumnezeu, pentru că am judecat pe aproapele. El o zis că cutare face așa și așa, și că-i un hoț și-un potlogar; și eu tot am bătut în struna lui: „Da. Da, da... ”. Dimineața mi-am luat rămas bun, și mi-a zis:
– Bogdaproste c-ai venit, de-abia te aștept să mai vii.
– Vai de mine, i-am zis. Ce-am vorbit noi azi noapte... Nu mai este nevoie să vină Hristos pe pământ. Noi am făcut judecata.
După aceea, ce să vezi, ce ispite am avut... Și când am mers la mărturisit, duhovnicul mi-a spus:
– Ispitele astea le ai din cauză c-ai judecat.
Atunci Duhul Sfânt m-a lăsat în părăsire și dimineața eram năuc de cap, obosit, și mă durea capul... De atunci m-am întâlnit cu un părinte și mi-a zis:
– Câte zile vei avea, să te ferești a judeca și a osândi. Când îți spune gândul că acela nu corespunde, ori este păcătos, să-i spui așa gândului: „Eu sunt mai păcătos ca acela! Acela poate se mărturisește, poate plânge, poate are smerenie, și Dumnezeu îl iartă pe el pentru că el se pocăiește”.
(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, pp. 47-48)