„Întru necaz M-ai chemat și te-am cercat la apa certării” ‒ cuvânt despre scopul suferinței
Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele! Întru necaz m-ai desfătat! (Psalmul 4, 1). Iarna, din pricina gerului năprasnic, trunchiul copacului crapă pe dinăuntru, iar în nopţile geroase, aceste rupturi pricinuite de ger scot sunete destul de nefireşti. Deşi ar părea că gerul îl vatămă, el nu face altceva decât să-I despice şi să-l desfacă pe dinăuntru, pentru a forma crăpături care primăvara sunt plinite cu noi fibre, pline de sevă, prin care copacii se umplu iarăşi de viaţă şi se dezvoltă, aducând rod de frumuseţe.
În curgerea vieţii lui pământeşti, omul întâlneşte nenumărate piedici aproape de netrecut: necaz, suferinţă, durere… Toate acestea se regăsesc, deşi ne este greu s-o acceptăm, în pronia lui Dumnezeu. Psalmistul spune: „Întru necaz M-ai chemat și te-am cercat la apa certării” (Psalmul 80, 6). Dumnezeu îngăduie să ajungem la „apa certării”, dar nu ca să ne înece, ci dimpotrivă, ca să ne înveţe să înotăm. Deşi ne este foarte greu să acceptăm suferinţa în viaţa noastră, ea este aceea care rupe şi desface egoismul din noi (precum gerul face cu trunchiul copacului), lărgindu-ne inima spre a-L primi pe Dumnezeu. Este adevărat că acest proces de creştere este unul dureros, dar precum Însuşi Dumnezeu-Cuvântul Și-a asumat această cruce a durerii, asemenea şi noi suntem chemaţi să ne purtăm crucea, astfel încât inima noastră să devină o inimă mare, care să poată cuprinde toată lumea, agonisindu-şi o nouă calitate: mărinimia.
Sfântul Luca al Crimeei spunea într-o scrisoare că: „Toate întâmplările din vieţile noastre fac parte dintr-o iconomie a lui Dumnezeu cu noi, necunoscută nouă pe deplin. Acum nu le înţelegem tâlcul, dar mai târziu le vom înţelege. Acum ni se pare că suntem nedreptăţiţi, trişaţi, batjocoriţi şi aşa mai departe. Mai târziu, vom înţelege că din toate am fi putut trage un folos imens: smerită cugetare. Smeritu-m-am şi m-am mântuit, spunea Psalmistul”. În astfel de momente ale vieţii noastre, când întunericul şi deznădejdea pun stăpânire pe noi, nu ne rămâne decât să aşteptăm, asemenea copacilor, primăvara: primăvara duhovnicească ce oblojeşte rănile provocate de iubirea de sine şi ne aduce rod de bucurie. „În necaz am chemat pe Domnul şi m-a auzit şi m-a scos întru desfătare” (Psalmul 117, 5).
(Ieromonah Luca Mirea, Crâmpeie de gând și cuvânt, Editura Predania, Bucuresti, p. 15)