Însăşi lupta asupra patimilor şi înflorirea harismelor duhovniceşti sunt nedespărţite de împlinirea poruncii iubirii.

Credinţa harică ne poartă de pe tărâmul lumii zidite pe cel al lumii nezidite, aruncând o punte peste prăpastia dintre Dumnezeu şi om. Iar dacă omul dă dovadă de o astfel de credinţă, atunci, cu siguranţă, va ajunge la limanul dragostei, căci Dumnezeu dragoste este. 

Un sfânt spunea că mierea este dulce limbii, dar dacă limba are vreo rană, în loc să simtă dulceață, va simți durere. La fel decurg lucrurile și în ceea ce privește pocăința.

Rugăciunea lăuntrică săvârşită de minte în inimă reprezintă de fapt renaşterea omului, naşterea persoanei, care începe în inimă. Însă rodul ei cel mai de preţ este tânjirea nestăvilită după Persoana lui Hristos, după Acela Care este „marginea doririlor noastre”, cum cântăm în Paraclisul Maicii Domnului.

„Pentru că inima păsării se varsă spre puii săi și strigă către dânșii, și hrană în gura lor le dă, cu mult mai vârtos îndurările Mele se varsă spre zidirile Mele.”

Cel ce învinuieşte pe altul pentru necazurile sale a alunecat din dreapta judecată a ceea ce se cuvine.

În stările triste ale sufletului obişnuieşte să înflorească harul Duhului. „Că a răsărit celor drepţi lumină în întuneric.” Să ţinem numai îndrăznirea şi lauda nădejdii tare până la sfârşit.

Se cade ca şi noi, atunci când facem un păcat, să ne gândim că Dumnezeu e de faţă pretutindeni.

Atunci Îngerul i-a spus că niciun lucru nu este mai urât mirositor înaintea lui Dumnezeu decât mândria. Și după ce a spus acestea, s-a făcut nevăzut. Îndată pusticul s-a întors la chilia sa și și-a plâns păcatele sale, rugându-se lui Dumnezeu să-l păzească de cursele diavolului și să nu-l lase să cadă în mândrie și să se osândească.

Aceasta să o spuneţi, fraţilor, şi cu gura voastră şi cu mintea voastră, şi ziua şi noaptea, oriunde aţi fi, fie de mâncaţi, fie de umblaţi, fie de munciţi, fie de şedeţi.