În rugăciune cerem – şi rugăciunea noastră este toată filosofia vieţii noastre – „cele bune şi de folos su­fletelor noastre”. Aşadar, poruncile lui Hristos repre­zintă dezvăluirea celor bune şi de folos.

Când te obişnuieşti să spui mereu „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, atât de mult te îndulceşte şi te atrage să o rosteşti mereu.

Atunci când oboseşti din pricina statului în picioare, este bine ca în loc să te aşezi comod, să schimbi poziţia de rugăciune stând când în picioare, când în genunchi, uneori chiar şi aşezat.

Atunci când mintea este absorbită de Dumnezeu, chiar dacă spui rugăciunea cu gura, ea se numeşte a inimii, iese din adâncul inimii. Atunci ini­ma şi mintea se unesc cu Dumnezeu.

Fiind asemenea cu Dumnezeu, ajungi la cunoştinţa lui Dumnezeu şi a purtării lui de grijă. De aici izvorăşte răbdarea şi negrija cea bună.

Odată, Sfântul Macarie cel Mare împreună cu ucenicul său mergeau prin pustie. Ca să nu vorbească în deşert, l-a trimis pe el înainte, iar Părintele a rămas în urmă, cufundându-se în rugăciune.

Dacă s-or ruga toţi Sfinţii pe care-i pomenim noi pentru noi la Dumnezeu, apoi Dumnezeu nu poate să nu ne ierte.

Să stăm un pic, să zicem: „Doamne, izbăvește-mă de ispita asta!”. Apoi, adu-ți aminte că ești muritor și poți muri până ajungi a îndeplini ideea aia.

„Auzi, noi chiar nu ne-am certat niciodată. Hai să ne certăm!”

Orice mirean trebuie să aibă un duhovnic căruia să-i poată mărturisi viaţa sa. Fiecare familie trebuie să aibă un duhovnic, pentru a reuşi fiecare să-şi rezolve problemele din viaţă.