Începutul pocăinței: conștientizarea slavei lui Dumnezeu
Iată care este începutul pocăinței: vederea frumuseții, iar nu a urâțeniei. Conștientizarea slavei lui Dumnezeu, iar nu a propriei mizerii. „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4) ne arată că pocăința nu înseamnă numai plânsul pentru păcatele noastre, ci și „mângâierea” sau întărirea pe care o primim de la certitudinea iertării dumnezeiești.
„Marea inteligență” sau „înnoirea minții” care definesc pocăința constau în a recunoaște că lumina strălucește în întuneric și că întunericul n-o poate cuprinde (cf. Ioan 1, 5). A te pocăi înseamnă, cu alte cuvinte, să recunoști că există bine și rău, iubire și ură și să afirmi că binele este mai puternic decât răul, să crezi în biruința finală a iubirii.
Se mântuiește cel care acceptă minunea că Dumnezeu are cu adevărat puterea de a-i ierta păcatele. Și, în măsura în care acceptă această minune, trecutul își pierde caracterul ireversibil și încetează de a mai fi o greutate intolerabilă. Iertarea dumnezeiească rupe lanțul cauză – efect și desface nodurile pe care omul le are în inimă și nu și le poate dezlega singur.
(Episcopul Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 50-51)