Omul astăzi și-a lărgit înfricoșător cunoștințele. Cu toate acestea, deși cunoaște ce se întâmplă în cele patru margini ale pământului și în universul infinit, rămâne cu totul ignorant în ceea ce privește sinele său. Avem informații din galaxii, din cele cinci continente și avem dificultăți în a comunica cu aproapele nostru. Cu toate acestea, în mod netăgăduit, cele ce cunoaștem sunt cu siguranță mult mai puține decât cele pe care nu le cunoaștem. Tehnologia se dezvoltă excesiv și neînchipuit de mult, totuși ne este cu neputință să preîntâmpinăm răul să se producă. Cunoaștem astăzi numai 1/10 din funcțiile creierului nostru. Omul pe cât este de mic, pe atât este de mare, pe cât de înțelept, pe atât de fără de minte, pe cât de bogat, pe atât de sărac, pe cât de bun, pe atât de rău. Cunoaștem multe, dar ignorăm și mai multe. Fiecare om este o taină nepovestită și fără fund. De ce alege asta și de ce-i place una și nu cealaltă, de ce urăște atât de mortal ceva, de ce plânge, cum suferă, de ce se exprimă astfel, prin ce este diferit de altul, de ce tace, de ce hulește și strigă, de ce este melancolic, când se teme, adică mai direct, diversitatea, diferența, părerea, tânjirea, creativitatea, alegerea, anatomia, structura sufletească, caracterul, stilul, năravul, individualitatea. Toate aceste caracteristici speciale îl separă și îl disting prin neîntrecuta măreție a sfintei unicități.

Un tânăr care își pune probleme se întreabă despre legătura sufletului cu trupul, mai exact, ce este sufletul și ce este moartea. Care este morala necesară pentru păstrarea sfințeniei vieții? Când începe și când se termină viața nu este întotdeauna ceva cunoscut cu exactitate. Viața nu este determinată de niște legi lumești, fiindcă este o taină greu de tâlcuit. Episcopul Mesogheei Nicolae zice: suntem incredibil de mici, extraordinar de singuri, oameni de o clipă în raport cu timpurile universului, pentru ca să putem spune că: 1) cunoaștem universul 2) că îl înțelegem, și 3) că putem comunica cu el.

În ciuda unei atât de mari comunicări și atâtor contacte sociale, omul contemporan suferă de mare singurătate. Singurătatea și ignoranța noastră se întâlnesc în unicitatea noastră. Bogata cunoaștere științifică vrea să-L excludă pe Dumnezeu. Crede că poate face vreun progres fără prezența puterii Lui, ba mai mult, fără ajutorul Lui. Omul de știință se încrede în cunoștințele sale și în puterile sale și nu vrea niciodată nici o altă prezență. Gheronda Paisie zicea că: „toate lucrurile le cercetez și le iau în discuție, afară numai despre existența lui Dumnezeu nu mă întreb nimic. E ca și cum mi-ai spune că nu m-am născut din mamă sau că rasa mea nu e neagră! Ce discuție să facem?” „Aici, bre, flăcăilor”, zicea la doi studenți care l-au vizitat, „și animalele necuvântătoare cred în Dumnezeu, iar omul cel înzestrat cu rațiune și judecată nu crede...”. Și chiar în clipa aceea a trecut pe acolo o șopârlă. Și gheronda îi spune șopârlei: „Există Dumnezeu?”. Și șopârla a dat din cap că da. (Într-o altă versiune am auzit același fapt că a vorbit șopârla cu glas tare și a spus: „Da, există Dumnezeu”).

În toată ortodoxia răsăriteană niciodată nu s-a ivit o asemenea întrebare. Oamenii puteau să fi păcătuit, dar niciodată nu le-a trecut prin minte ideea că poate nu există Dumnezeu. Din acest motiv niciunul dintre Sfinții Părinți luminați de Dumnezeu n-au scris niciun cuvânt care să dovedească existența lui Dumnezeu. Această întrebare a fost formulată în Apusul cel stăpânit de raționalism. Tradiția ortodoxă, atât credința, cât și viețuirea, nu s-a ocupat niciodată cu chestiunea dacă există Dumnezeu.  A vorbit numai despre venirea Lui sigură. Dumnezeu nu poate fi dovedit științific. Dacă ar putea fi dovedit astfel, nici nu ar merita să mai credem. Dar aici este mai degrabă vorba despre o osteneală zadarnică. Dumnezeu este viu și Se revelează. Nu Se descoperă, nici nu Se dovedește prin mijloacele științei. Numai trăit Dumnezeu comunică cu făptura Lui și umple de bucurie și plinătate viața ei.

Nu poate fi înțeles Cel neînțeles, nu se cuprinde Cel necuprins. Mintea trebuie să coboare în inima curată, potrivit Sfântului Grigorie Palamas, ca să-L întâlnească, să-L cunoască și să și-L împroprieze pe Dumnezeu. Taina nu se cercetează, nu se elucidează, nici nu se înțelege, ci se trăiește empiric, prin exeperiere, și se comunică în chip neînțeles cu mintea. Dumnezeu nu este neapropiat, ci este apropiat și propriu prin energiile Lui necreate. Dumnezeu este Atotdesăvârșit, Atotputernic, Atotbun, Atotdrept. Dreptatea Lui nu desființează dragostea Lui. Dreptatea Lui nu Îl face pedepsitor și răzbunător. Dacă ar fi așa ar fi rău. Nu există niciun element al răutății în dumnezeire, zic Sfinții Părinți purtători de Dumnezeu. S-a răstignit pentru noi, cei pătimași, Cel Nepătimitor din iubire nemărginită, pentru ca să ne ducă pe noi în atotdesfătata și nemărginita veșnicie. Dragostea lui este subtilă, plină de bunăvoință, nobilă, nu eludează libertatea noastră. Puterea Lui nu ne amenință, nu ne înspăimântă și niciodată nu vrea să ne extermine, ci ne mișcă, ne emoționează și ne străpunge la inimă. În Anglia circulă reclame întregi care pun la îndoială existența lui Dumnezeu. De ce oare atâta înverșunată luptă pentru ceva care nici nu există? Noi, răsăritenii, nu putem să dovedim existența lui Dumnezeu și, sincer, aceasta nici nu ne interesează deloc, ci noi luptăm cu toate puterile și cel mai mult pentru a descoperi uimitoarea Lui frumusețe înlăuntrul nostru.

(Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)