Descoperirea lui Dumnezeu în viața noastră

Dumnezeu Se descoperă în primul rând celor ce se smeresc sincer. De obicei Se ascunde de cei mândri. Dumnezeu Se odihnește în blândețe și în smerenie. Smerenia aproape că a devenit necunoscută, nefolositoare și desuetă în lumea noastră. Exaltarea mândriei astăzi constituie o calitate, putere, podoabă, tărie, autoritate. Gheronda Paisie Aghioritul spunea: „Dumnezeu Se descoperă celor viteji”. Din păcate lipsește tocmai această vitejie duhovnicească chiar și de la creștinii noștri. Poate observa cineva și în jurul bisericii un duh de superficialitate, mediocru, de amorțeală, nenorocit, înfricoșat și lipsit de curaj. Orice bucurie a lumii este inferioară bucuriei pe care o dă Hristos ucenicilor Lui credincioși. De aceea avea dreptate Gheronda Paisie: „Am o balanță și pe un taler pun toate bucuriile lumii și pe cealaltă pun jumătate din bucuria mea și balanța înclină de partea mea!”.

Dumnezeu este pentru spiritele cele mai pretențioase și poate desăvârșit să le mulțumească. Dumnezeu nu este numai pentru puțini, Dumnezeu este pentru toți. Dar Se descoperă sigur, cum am spus, celor smeriți. Se depărtează de egoiști, de deștepți, de falșii intelectuali. Mai curând, aceia nu Îl vor în viața lor. Simt că îi deranjează, că îi mustră, că le pune piedică.

Dumnezeu nu este o fantasmă, o idee, o descoperire sau o nevoie omenească, nu este rece, neînduplecat, un Dumnezeu Care nu Se exprimă, îndepărtat, învechit, necunoscut și dificil. Este un Dumnezeu viu, familiar, prietenos, sociabil și comunicativ, iertător, apropiat, iubitor. Îl simțim astfel, dacă ne apropiem de El fără prejudecăți, fără precauții, cu încredere. „Cu noi este Dumnezeu. Înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu”. Hristos prin dumnezeiasca Lui întrupare a intrat în istoria omenească, a luat toată povara noastră pe umerii Lui, toată supărarea noastră, întristarea, nenorocirea, păcatul nostru, ca să ne elibereze pe noi și să ne bucure. Sfântul Luca, arhiepiscopul Crimeii zice: «Credem cu toată inima noastră că mai presus de lumea duhovnicească și materială există Marele și Atotputernicul Dumnezeu. Lucrul pe care noi îl punem la îndoială este dreptul științei de a cerceta lumea duhovnicească cu metodele ei, fiindcă lumea duhovnicească nu poate fi cercetată cu metodele prin care cercetăm lumea materială. Aceste metode sunt cu totul necorespunzătoare pentru a cerceta lumea duhovnicească. De unde știm că există o lume duhovnicească? Cine ne-a spus că există? Dacă ne vor pune aceste întrebări oamenii care nu cred în dumnezeiasca descoperire, le vom răspunde următoarele: „așa ne spune inima noastră”...  În inimă este cunoaștere. Inima noastră nu este numai organul central al sistemului circulator este în același timp și organul prin care cunoaștem cealaltă lume și dobândim prin ea cea mai înaltă cunoaștere. Este organul care ne dă putința să comunicăm cu Dumnezeu și cu lumea de sus».

Credem că ne aflăm în punctul central al temei noastre. Are mare însemnătate pentru viața duhovnicească ortodoxă starea acestui organ central al trupului nostru care ne dă viață. Curăția inimii este absolut necesară pentru vederea lui Dumnezeu. De aceea împăratul profet David spunea în Psalmii lui: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule”. Dimpotrivă necurăția inimii nu poate să se apropie de Dumnezeu. Bine zice psalmistul: „Zis-a cel nebun în inima lui: nu este Dumnezeu”. Necredința în Dumnezeu, ateismul, vine din necurăția inimii și, desigur, constituie o boală sufletească, nebunie. Sfântul Grigorie Palama zice că Dumnezeu are o neputință: nu poate să sălășluiască în necurăție. De aceea Biserica noastră și de Dumnezeu luminații ei părinți vorbesc neîncetat despre luare aminte și trezvie, despre curățirea minții și a inimii, despre pocăință, lacrimi, nevoință, priveghere, post și rugăciune.

(Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)