Fără cea mai mică îndoială, noi ştim că Dumnezeu este prezent pretutindenea, lângă fiecare din noi; ba „ne este mai aproape decât noi înşine” (Fericitul Augustin), pentru că „în El vieţuim, ne mişcăm şi suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28), „Ne aflăm în oceanul nemărginit, neînţeles, negrăit al lui Dumnezeu” (Părintele Dumitru Stăniloae, Dogmatica I, p. 143).

Dumnezeiasca prezenţă însă este cu totul altfel decât prezenţa fiinţelor şi lucrurilor din jurul nostru. Dumnezeu este prezent pretutindenea, nu simplu numai cu fiinţa Sa, ci cu toată plinătatea dumnezeieştii Sale Persoane. Cu atotputernicia Sa cea veşnic lucrătoare, cu care a adus toate din nefiinţă la fiinţă; cu care, când era pe pământ, vindeca toată boala, izgonea diavolii, învia morţii; cu iubirea Sa cea fără de margini, care L-a coborât pe Pământ şi L-a făcut să ia asupră-Şi toate păcatele lumii şi despre care Sfântul Ioan Hrisostom zice că este foc mistuitor, care doar o scân­teie aşteaptă în inima noastră pentru ca să o înflăcăreze şi să o covârşească de daruri; cu bunătatea cu sfinţenia şi cu nesfârşita bogăţie a dumnezeieştilor Sale puteri, care se revarsă fără oprire şi fără împuţinare peste toată făptura, pentru a o ţine în existenţă, căci dacă „îşi întoarce Dumnezeu fața, toate se întorc în ţărână” (Psalmul 103, 30), şi pentru a o ajuta să crească şi să se desăvârşească, deoarece singuri, „fără El nu putem nimic” (Ioan 15, 5).

Dar pentru că „Dumnezeu este Duh” (Ioan 4, 24) şi prezenţa Sa duhovnicească, iar omul fiinţă trupească şi mărginită, Dumnezeu a binevoit să se pogoare la stadiul nostru, să se facă văzut în forme şi locuri care pot fi cuprinse de simţurile noastre, pentru a ne putea bucura fără împiedicare de dumnezeieasca Sa prezenţă. La plinirea vremii, a luat trup asemenea nouă, afară de păcat, iar după înălţarea la Ceruri şi-a ales sălaş perma­nent pe Pământ. Astfel, în Biserică, în casa Domnului, „Îi vedem în sfintele icoane chipul Său plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14); Îl auzim vorbindu-ne din Sfânta Evanghelie, Îl pipăim şi Îl gustăm în Sfânta Împărtăşanie, pentru ca să ne încredinţăm cu toate simţurile de dumnezeiasca Sa prezenţă. Ca într-o şcoală, în Biserică ne deprindem să ne întâlnim cu Domnul mai întâi la El acasă, pentru ca apoi să-L putem întâlni şi la noi acasă, şi la lucru, pretutindeni, şi totdeauna să-L simţim cu noi, iar pe noi niciodată despărţiţi de Dânsul.

Ba mai mult, Dumnezeu S-a amestecat cu firea noastră în cea mai profundă intimitate: prin Botez, S-a sălăşluit în noi, căci: „Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am îmbrăcat”, a mutat Împărăţia Cerurilor înlăuntru nostru (Luca 17, 21). Deci Dumnezeu, Care ne-a creat după Chipul Său, nu numai că ne-a rânduit un destin măreţ: să fim adică asemenea cu El, ci ne şi ajută să realizăm această chemare, punându-ne la dispoziţie toată plinătatea puterilor Sale dumnezeieşti. 

(Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 101-103)