Ceilalți ucenici văzuseră urmele cuielor și coasta lui Iisus. Deci n-aveau motiv să mai spună cuvinte ca ale lui Toma, chiar dacă nici ei nu ajunseseră la credința neclintită.

Titlul de „Domnul” în mod articulat se dă în Noul Testament și, după aceea, în primele secole creștine, numai lui Hristos. El înseamnă Stăpânul suprem, calitatea de Dumnezeu unic. Văzându-L înviat cu adevărat, Toma Îl recunoaște ca Dumnezeu unic. Domnul, în mod articulat, este Cel ce stăpânește peste toate și nu e stăpânit de nimic. Acesta este Dumnezeul unic. Numai ca Stăpân al tuturor, deci și ca Dumnezeul tuturor, Hristos n-a putut fi stăpânit de moarte.

Dar zicând „Domnul meu și Dumnezeul meu”, Toma exprimă și relația afectivă, de iubire: „Ești al meu, Doamne!”. Toma găsește fundamentul suprem al existenței sale. În general, orice om e în căutarea absolutului, al fundamentului care e independent de toate. Nu ne mulțumim cu relația cu cele dependente, care nu ne pot da din ele viața fără sfârșit, nu ne pot da totul. Trebuie să fie Cineva care poate da un sens persoanelor umane și lucrurilor din lume legate de om, socotindu-le în legătură cu El, ca factor absolut independent.

În Hristos ni s-a arătat acest fundament, ni s-a făcut accesibil. Spunând „Domnul meu și Dumnezeul meu”, Toma declară că a găsit pentru sine absolutul, fundamentul suprem al vieții sale. Hristos ne-a arătat prin înviere că poate da viață și materiei slabe, și, prin trupul Său, Dumnezeu e unit cu toți oamenii. El a unit trupul cu Viața în Sine.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 41, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, pp.809-810)