De ce ne e teamă să ne acceptăm virtuțile?
Cu toate că mulți dintre noi se poate să socotim că suntem fericiți și împliniți, foarte puțini dobândim acel gen de împlinire la care se ajunge în urma unei cercetări în profunzime a sinelui nostru. Dacă pentru o plantă nu e necesar, spre a fi plantă, să înțeleagă ce înseamnă a fi plantă, omul nu poate niciodată să fie om cu adevărat dacă nu cunoaște cine este și ce este și dacă nu ajunge la acea autoînțelegere nu doar atunci când se cunoaște pe sine ca înger, ci și ca animal. Unele dintre cele pe care le va descoperi în el însuși s-ar putea să nu-l satisfacă, dar satisfacția de sine nu e în mod necesar scopul autocercetării.
Celor mai mulți dintre noi ne e teamă să facem pașii necesari spre cunoașterea de sine, refuzăm să ne cercetăm profunzimile. În principal, însă – și în mod paradoxal –, motivul pentru care evităm sau refuzăm să ne cercetăm lumea lăuntrică e teama că vom descoperi ceva bun. De ce ne e teamă să ne acceptăm virtuțile? De ce le ascundem în spatele unor aprecieri neîntemeiate și al unor frici absurde? Pentru că refuzăm să ne recunoaștem harismele, pentru că recunoașterea harismelor înseamnă responsabilitatea folosirii și asumării lor.
Cu toții avem înlăuntrul nostru un tezaur de creativitate, omenie, altruism, delicatețe, care are anumite exigențe, care cere să fie exprimat și înfăptuit. Altfel, devine răutate, egocentrism, duritate, insensibilitate. Răutatea nu este nimic altceva decât bunătate condamnată. Și în toate acestea locul central îl ocupă absența autocunoașterii, a descoperirii de sine.
(Părintele Filoteu Faros, Călătoria autodescoperirii. Cum să ne punem în valoare darurile, traducere de Pr. Gabriel Mândrilă, Editura Sophia, Colecția Psihoterapia Ortodoxă, 2018, p. 74)