De ce le cerem bătrânilor sfatul?
Tot ce răsare din sfera mărginită a unei gândiri individualiste e prin sine lipsit de vederea largă, care ține seama în mod echilibrat de intercondiționarea tuturor. E de la diavolul, care vrea să rupă în bucăți creațiunea și să o scufunde pe fiecare într-o existență extrem de redusă, într-o existență chinuită, de umbră, de mișcare dezordonată, nerațională și contradictorie a umbrelor. Totul e o falsă cunoștință, o cunoștință a fâșiei care nu e deplin reală, întrucât nu e în țesătura întregului, în comunicare de viață între toate.
„Dreapta socoteală”, atât de lăudată în scrierile duhovnicești răsăritene, vine și ea dintr-o îndelungată experiență a vieții de comunitate, de împreună-sfătuire cu alții. Ea ține seama de toate laturile realității, de toate punctele de vedere posibile în judecata ce o dă. De aceea, sfatul se cere mai ales de la „bătrâni”, care au adunat în cursul anilor îndelungați multă experiență de viață și multe păreri de la foarte mulți.
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 56 la Ava Dorotei, Învățături, în Filocalia IX, Editura Humanitas, București, 2002, pp. 501-502)