Îmi amintesc o lecţie pe care mi-a dat-o monahul, părintele Serafim. Chilia lui era nu departe de a mea, şi nu arareori treceam prin faţa ei. Noi ne întâlneam destul de des. Odată, mă aflam bolnav. El m-a văzut şi mi-a zis:

– Mă uit la tine. Curând vei muri.

L-am întrebat:

– Şi cât de curând?

– Presupun, răspunse el, că nu mai ai decât doi ani de viaţă.

– Părinte Serafim, îi spun eu, înseamnă că nu mă socoţi monah?

– De ce zici asta?

– Mi-e teamă să nu mă duceţi în rătăcire, căci eu în fiecare zi gândesc la moarte, iar dumneata îmi spui că o să mai trăiesc încă doi ani.

Atunci mi-a răspuns:

– Chiar dacă ţi-aş fi spus „încă şase ani”, nici atunci nu ne vor ajunge zilele ca să ne pocăim.

Aşa a ştiut el să răspundă la „mustrarea” mea.

(Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, volumul I, Editura Accent Print, p. 128)