Cuvintele deșarte nu aduc niciun folos sufletului
Deșarta vorbă și umblarea zadarnică se nasc din nefrica de Dumnezeu și din neașteptarea bunătăților celor viitoare. Dacă ne-am teme de osândă, n-am fi grăitori în deșert niciodată. Că al Domnului este cuvântul că, vom da seama, în ziua judecății, de tot cuvântul deșert, de vreme ce cuvintele deșarte nu aduc niciun folos sufletului. Drept aceea, de trebuință este nouă să ne înfrânăm cu sila și să nu dăm loc cuvântului celui deșert. Și se cade nouă, cu toată ferirea, să ne păzim inima noastră și gura, și cele adevărate să grăim, ca niște oameni desăvârșiți și întregi, iar mai vârtos noi, cei care învățăm pe alții din cărți, ca să nu auzim zicându-ni-se nouă: „Cela ce înveți pe cel de-aproape, pe tine de ce nu te înveți?” (Romani 2, 21).
Că semn al deșertăciunii este pentru acela care necontenit grăiește, precum și la cartea Proverbelor s-a zis: „Gura neînchisă grăiește fără de rânduială și cel fără de minte înmulțește cuvintele. Și înaintea omului limbut să nu spui viața altuia”. Iar Iov zice prietenilor săi: „Voi să fiți muți, că tăcerea va fi vouă înțelepciune”. Și altul zice: „Fericit este omul acela ce nu alunecă cu limba sa și acela ce trăiește fără de sfadă”. Și iarăși: „Ține-ți limba ta, ca să petreci fără de sfadă. Cela ce nu iubește vorbele, împuținează răutatea”. Dar zice și Ecleziastul: „Cuvintele celor înțelepți sunt dar, iar buzele celui nebun sunt potop cumplit. Că începătura gurii lui este răutatea”. Iar la Proverbe zice: „Cel ce iubește viața își cruță gura sa”. Asemenea și Apostolul: „Tot cuvântul de rușine să nu iasă din gura voastră, fără numai ce este bun și de folos, ca să dea dar celor ce aud”.
Deci, având, iubiților, atâtea mărturii, cu toată sârguința să ne îndepărtăm de vorba deșartă cea fără de folos și, mai vârtos, de suflete vătămătoare, aducându-ne aminte totdeauna de cercetarea cea înfricoșătoare, pe care a hotărât-o Domnul, zicând: „Adevăr zic vouă, că de orice cuvânt deșert ce vor grăi oamenii, vor da pentru el răspuns în ziua Judecății Dumnezeului Celui Viu”. A căruia este slava, în veci! Amin. (Sfântul Antioh)
(Proloagele, volumul I, Editura Bunavestire, pp. 372-373)