Păcatul începe de la învoirea spre fapta propriu-zisă. Nemailuând în seamă frâna conştiinţei, care prin natura ei nu aprobă niciodată slăbirea raţiunii – viciul şi păcatul, omul păcătos intră în conflict deschis cu „pârâşul” lui, conştiinţa.

Prin mustrările ei „nu tace” până ce omul nu-şi revizuieşte înfrângerile morale şi nu se întoarce de la păcat, ca să poată primi iertarea de la Dumnezeu.

Instincul rupe zăgazul rânduielii, te îndeamnă să ieşi dintr-o ascultare care ţi se pare ca un lanţ, sau ca o temniţă; aceasta este situaţia de luptă între trup şi suflet, între bine şi rău, pe terenul minţii şi inimii noastre.

Dacă este forţată cu scopul obţinerii numai a plăcerii, cenzura raţiunii slăbeşte considerabil, patimile ajung să conducă mintea, iar omul, dintr-o voită funcţionare excesivă a glandelor lui endocrine, îşi pierde libertatea. De aceea tinereţea trebuie disciplinată.

(Părintele Arsenie Boca, Tinerii, familia şi copiii născuţi în lanţuri, Editura Pelerinul, Iaşi, pp. 60-63)