Crucea este semn omenesc și dumnezeiesc. Semn omenesc, căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură şi de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinţei şi al morţii. Dar, de când Hristos S-a răstignit pe dânsa, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruinţă, de bucurie şi de viaţă. De aceea, Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău...” (Vecernia duminicii, glas 7).

Cele două înţelesuri au rămas împreună; în viaţa noastră pământească, cele două cruci se suprapun şi alcătuiesc Crucea mântuirii noastre, Crucea pe care trebuie s-o ducă tot creştinul în urma Hristosului său, după cuvântul Domnului: „Cine vrea să vină după Mine ... să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23).

Privită omeneşte deci, Crucea este osteneală, răbdare, suferinţă, luptă împotriva răului; şi, fiindcă acestea nu pot fi ocolite în viaţă, nici crucea nu poate fi ocolită, tot omul trebuie să-şi poarte crucea sa. Plata păcatului este moartea: crucea ispăşirii şi a suferinţei este firească în acest veac.

Prin suferinţa Sa, Mântuitorul însă a deschis o nouă perspectivă Crucii: suferinţă, dar nu spre moarte, ci spre viaţă; popas spre bucuria învierii. Puţina suferinţă a Crucii, ne scapă de veşnicia morţii. De aceea, Hristos aştepta cu dor Crucea, iar mucenicii căutau şi se bucurau de chinuri, ştiind că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 9, 18).

Privită dumnezeieşte, Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere şi de întărire, semn de biruinţă asupra morţii şi a diavolului, „armă nebiruită”, „viaţa şi învierea”. „Mare este puterea Crucii tale, Doamne” se minunează Biserica.

(Protosinghel Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, meditații duhovnicești la vremea Triodului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, p. 73)