Atât demonizații cât și creștinii sunt oameni înzestrați cu sentimentul infinitului. Creștinismul e o martirizare a tot ce-i lumesc, dar și dă ceva în schimb: liniștea aici și făgăduința mântuirii viitoare. Pe când diavolul e mai exigent: în schimbul simțământului demnității, el nu oferă decât deznădejdea, și dai conștiința, pacea, somnul. Îți vinzi prietenii și rudele, cedezi absolut totul și mai mult ca totul — și toate pe degeaba. Ce-a obținut Iuda de la diavol? Nimic. A fost fraierit. S-a ales cu disprețul bătrânilor și a restituit banii; s-a ales cu ștreangul și cu hohotul de râs al Necuratului.

Sfinților li se cere mult, dar nu chiar totul – și nu degeaba. Postesc, priveghează, se înfrâng, dar inima și sufletul nu și le dau.

Contractul încheiat cu diavolul e mult mai oneros decât cel încheiat cu Domnul. De fapt, nici nu-i contract, e păcăleală. Dai totul, nu primești nimic. Plata neantizării diavolești e deznădejdea cu perspectivele ei firești: moartea, sinuciderea, rușinea și ciuda iscate de înțelegerea faptului că ai fost tras pe sfoară. (Sfoară sau frânghie, frânghia sinucigașului Iuda).

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 269)