Credință și credulitate
Credința este o putere de legătură care înfăptuiește unirea desăvârșită, nemijlocită și mai presus de firea celui ce crede cu Dumnezeu Cel crezut. Ea presupune deci deschiderea omului, prin puterea harului dumnezeiesc, către dialogul iubitor cu Dumnezeu. Iar actul de credință angajează omul întreg, cu tot sufletul și cu tot trupul. Credința nu e doar o adeziune intelectuală la învățătura creștină despre Dumnezeu, ci este un mod de viață susținut de harul divin. De fapt, este răspunsul mulțumitor al omului la chemarea iubitoare a lui Dumnezeu, Cel ce ne-a iubit mai întâi și S-a descoperit nouă.
Credința se bazează, așadar, pe acceptarea făgăduințelor lui Dumnezeu Care ni Se descoperă prin Iisus Hristos și pe împlinirea poruncilor Lui în viață. Credința folosește puterile rațiunii, dar descoperă omului taine, realități duhovnicești și dumnezeiești superioare rațiunii și, prin aceasta, dă omului un nou orizont în cunoașterea lui Dumnezeu și a lumii zidite de El. Prin credința lucrătoare prin iubire (Galateni 5, 6), omul Îl întâlnește pe Dumnezeu, Cel ce este mai presus de toate, se unește iubitor și înțelegător cu El, se face el însuși templu sfințit al lui Dumnezeu și centru de iradiere a iubirii Lui între semeni.
Credulitatea însă, ca stare de acceptare simplă, fără discernământ și fără rezerve a unor învățături, este o atitudine nefirească și păguboasă a omului leneș față de cele ale vieții spirituale. Acesta caută și așteaptă mereu soluții ieftine, fără nevoințe, fără Cruce adică, nu-și folosește trezvia și rațiunea în posibilitățile lor firești, ci și le adoarme printr-o nepunere a lor în lucrare, devenind astfel o țintă foarte ușor de atins de către cei care nu doresc mântuirea oamenilor.
(Ieromonahul Adrian Făgețeanu, Ieromonahul Mihail Stanciu, De ce caută omul contemporan semne, minuni și vindecări paranormale?, Editura Sophia, București, 2004, p. 5)