Articolele zilei
Cel ce se pocăiește iubește, arde din pricina acestei iubiri în inima lui

Începutul îndreptării mele nu este nicidecum egoist. Sentimentul păcătoșeniei mele mă face să fiu străpuns cu inima, iar nu înfricoșat și tulburat. Credința că vreau și pot să mă schimb, conștiința că sunt un mare păcătos, nu trebuie să fie doar așa de suprafață și de smereală, ci cuvânt și faptă sigură, riguroasă și statornică. Încrederea în nesfârșita dragoste a Preabunului Dumnezeu pe de o parte, și răzvrătirea mea, apostasia mea și înstrăinarea mea de Dumnezeu, pe de altă parte, să-mi dea lacrimi fierbinți de sinceră pocăință. Iubirea de oameni a lui Dumnezeu să mă înduioșeze, să mă străpungă, să mă îndrepte din extravaganța nestatorniciei. Începutul, așadar, este acceptarea păcatului meu. Această acceptare cinstită va aduce de la Dumnezeu pocăință care va face sufletul să urască orice rău pe care l-a iubit și să iubească orice bine pe care l-a uitat. Odată l-au întrebat pe un gheronda aghiorit ce este Sfântul Munte.

Acela a răspuns: „Aici avem mulți oameni care se pocăiesc. Sau mai degrabă noi toți ne pocăim aici”. Alt gheronda a zis: „Monahul se îmbracă în pocăință. Arde în întregime de dragoste față de Dumnezeu și trăiește în pocăință”. Acest ultim cuvânt este foarte important. Pocăința nu este o stare pasivă, în care ne plângem soarta și ne blestemăm zilele, ci este o ardere a inimii, potrivit Sfântului Isaac Sirul, pentru Dumnezeu, pentru oameni și pentru întreaga făptură. Cel ce se pocăiește iubește, arde din pricina acestei iubiri în inima lui și încearcă să recâștige timpul pe care l-a pierdut în păcate. Se îndurerează pentru căderile lui. Nu se neliniștește, nici nu se supără pe sine sau pe felul în care a pățit-o „minunatul” de el, fiindcă aceasta, firește, ascunde mult egoism. Iubirea către Dumnezeu, fără dragoste față de aproapele nu există niciodată. Această dragoste mă face răbdător, iertător, compătimitor, bun, mulțumitor și plin de bunăvoință față de frații mei, iar nu aspru, pedepsitor, critic, sever, posomorât și exclusivist.

Dacă nu vom fi cu luare aminte la cele de mai sus, atunci vom fi conduși, mai devreme sau mai târziu, la o evlavie idioată, la moralism, puritanism și pietism și vom suferi de singurătate și de un mod de a reacționa plin de tulburare și chiar de ciudățenie. Această dragoste a noastră nu poate, firește, să fie prefăcută, fățarnică, ipocrită, exterioară și improvizată. Nu izvorăște din cuvinte și expresii emoționante și dulcegării, ci din acceptarea și recunoașterea aproapelui, fără idei preconcepute sau schimburi și interese. Starea aceasta, de a lăsa loc și altuia, de a-l urma, de a-l lăsa bucuros să-ți treacă pe dinainte, de a face ceea ce este plăcut altuia este propriu dragostei sincere față de Domnul, dragostei adevărate, jertfelnice, este iubire creștinească și pocăință sinceră a omului.

Cunoașterea de sine, simțirea reală a păcătoșeniei noastre și această dragoste îndoită față de Dumnezeu și față de om cer un climat sănătos și moderat pentru a se dezvolta, cultiva și încerca. Care ar fi acest climat? Liniștea, tăcerea, seninătatea, pacea, isihia și netulburarea. Unde să găsești în lume aceasta? Când zi de zi domină încordarea, tulburarea, violența, hyper-activitatea, programul supraîncărcat, gălăgia, murmurul, lipsa timpului, truda, amânarea. În această amețeală totală nu poate cineva să gândească drept și să facă cele bune. Este cu neputință să se aplece asupra lui însuși. În mijlocul nervilor și strigătelor, cum poate cineva să vorbească cu sine însuși și să-L asculte pe Dumnezeul lui? Este absolut necesar să găsească puțin timp și pentru sinele nostru, care pretinde cele ce i se cuvin de drept. Este nevoie să-l privim drept în ochi, să-l ascultăm cu atenție, să luăm aminte la el cu răbdare. Merită să-i acordăm ceva timp. L-am uitat, ca și cum ar fi un străin cerșetor, un musafir nedorit în casa noastră.

Este un motiv serios să găsim puțină liniște în viața noastră. Să lăsăm la o parte distracția, televizorul, bârfa, cele de prisos, secundare și neimportante. Să ne odihnim cu adevărat și în realitate. Să învățăm să iubim, să ne rugăm, să medităm, să ne îmbisericim, să răbdăm și, în primul rând, să ne pocăim.

(Moise Aghioritul, Omorârea patimilor, Ed. Εν πλω, Atena, 2011)

Autor: Monahul Moise Aghioritul
Sursa: doxologia.ro
Citește și alte articole despre: stire