Cum am spus mai sus, epicentrul tainei Crucii pe care fiecare credincios este chemat să o ridice urmându-L pe Iisus se arată prin aceste lucruri văzute: Blândețe și smerenie în comportament, dragoste și jertfire de sine în relațiile sale și astfel omul se află plinind legea lui Hristos. În acest mod, imitarea Patimii Domnului nostru de către credincioșii noștri este o izbândă esențială a întregii lor comunități nu numai în Patimă, ci și în Înviere și în slava Înălțării Mântuitorului nostru când primește la dreapta Tatălui, potrivit Evangheliei Lui, pe toți ai Săi, ca să fie și ei unde este El Însuși și să vadă slava Lui.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune ceva asemănător într-una dintre catehezele lui, după cum urmează: „Cei care nu imită Pătimirile lui Hristos prin pocăință și ascultare și nu se fac părtași morții Lui, nu vor fi părtași nici Învierii Lui duhovnicești, nici nu vor primi Duhul Sfânt”. Prin urmare, ridicarea Crucii, ca datorie a tuturor credincioșilor, potrivit Sfântului Pavel, „dacă am murit împreună cu El, vom și învia împreună cu El... de-L vom tăgădui, și El ne va tăgădui pe noi”, constituie principala grijă și reprezintă imperativul vieții creștine mărturisitoare, și nu un sistem accidental. Înțelesul Crucii ca iubire de osteneală cuprinzătoare se reflectă în exactitatea păzirii tuturor poruncilor a căror călcare – fie și cea mai mică – va avea ca rezultat că acela care a călcat-o cel mai mic se va numi.

(Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)