Când un monah se roagă, copile, oricât ar fi de păcătos, rugăciunea lui, dacă e sinceră, degrabă e plinită de îngerii lui Dumnezeu, pe care Domnul i-a rânduit spre slujire aceluia, când a îmbrăcat schima. De aceea, să preţuim rugăciunea unui monah... Câtă vreme, copile, vor mai exista monahi care se roagă cu lacrimi pentru pocăinţa lor şi pentru lumea toată, Dumnezeu va mai ţine lumea aceasta.

Dar rugăciunea este din ce în ce mai puţină pe pământ, din ce în ce mai puţină, şi răutăţile se înmulţesc, încât Dumnezeu va trebui să scurteze vremurile...

De aceea avem nevoie, dragul Bunelului drag, de rugăciune, de cât mai multă rugăciune. Aceasta te va învăţa pe tine multe, te va purta pe cărări luminoase, te va adăpa cu apă rece de izvor, de viaţă veşnică dătător; cu cât o vei înmulţi, cu atât în Duhul vei spori. Hmm, iată că buneii plicticoşi ştiu să scrie şi versuri (şi în limba rusă rimează), desigur, nu chiar aşa ca nepoţeii lor, dar tot ştiu puţintel.. .(...)

Îmi mai spui că aşa simţi: „Fugi, taci, linişteşte-te”... Cu adevărat, aceasta e calea, şi nu o dată ţi-am scris despre ea... Piotr, Piotr, adânceşte-te în pustie, fugi în pustie, lasă toate cele trecute şi înnoieşte-te încet, încet... „Bine, dar unde, care pustie?”, mă întrebi... Ei, dragul Bunelului, fă-ţi inima ta pustie faţă de duhurile deşarte ale lumii: de tot ceea ce ţine de glumele ei deşarte, de ambiţiile ei serbede, de rigorile ei de mucava, de mondenitatea care face toată viaţa cenuşie, cenuşie... Fă-ţi inima ta pustie dinspre acestea, copile, şi, încet-încet, la schituleţul din oaza de apă vie aflată în mijlocul acestei pustii, vor veni şi îţi vor sluji şi te vor veseli îngerii, cu darurile lor dumnezeieşti.

Căci altfel, poţi fi în pustia Athosului cea mai adâncă, în pustia Siberiei cea mai sălbatică, şi să n-ai linişte, pentru că nu ţi-ai făurit încă pustie în inimă dinspre deşertăciunile lumii. Şi invers, poţi să fii călugăr şi-n mijlocul oraşului, unde şi acolo Domnul te va ajuta cu harul Său să te pustieşti faţă de comodităţile vieţii citadine, copile drag. De aceea, totul se făureşte întâi în inimă, şi pustia, şi fuga, şi monahismul, apoi vine vremea dării pe faţă a acestei stări, adică a înfăptuirii a ceea ce ai înlăuntru...

Sfântul Arsenie avea deja pustia preadulce în inima sa, situaţia sa era „coaptă”, ca să zic aşa, şi plecarea lui nu a fost decât o consecinţă firească a ceea ce purta, de ceva vreme, în suflet. Aşa va fi şi cu tine, copile, dar ai răbdare puţintel... Domnul îţi va rândui cele de care sufletul tău însetează, El nu rămâne dator dorurilor noastre... Mai multe, ce să-ţi spun... Desigur că recomand, dragul Bunelului, ca fiind cel mai de folos pentru început celui iubitor de Dumnezeu să se ducă într-un schituleţ mai departe de plaiurile natale, într-un loc mai liniştit, mai fără gâlcevi şi fără zgomote. Marile oraşe, în general, nu sunt prielnice pentru monahism, dar aceasta nu este o regulă... Cum iconomiseşte Dumnezeu pentru fiecare...

Piotr al meu drag, ţi-am trimis un petec de cer... şi, poate, un petec din inima mea, a Bunelului care te iubeşte.

(Părintele Selafiil, Bunelul meu din vecinicie – Scrisori din Siberia, Editura Cuvântul ortodox, București, 2013, pp. 75-77)