Cei ce s-au adus jertfă pe altarul ascultării prin stareţii lor au fost în special monahii. Dar ce este un stareţ? – se întreabă F. M. Dostoievski. Stareţ este acela care îţi ia sufletul dumitale, voia dumitale şi le introduce în sufletul său şi în voia sa. Din momentul în care ţi-ai ales un stareţ, dumneata te lepezi de voia proprie şi i-o predai lui sub o deplină ascultare, cu o totală lepădare de sine.

Această măiestrie, această şcoală a vieţii, este primită de bunăvoie de către cel ce se leapădă de sine cu nădejdea ca, după o îndelungata încercare, să se biruie pe sine, să pună stăpânire pe el însuşi, în aşa măsură încât să poată atinge, în sfârşit, printr-o ascultare ce durează o viaţă întreagă, o desăvârşită libertate, adică eliberarea de el însuşi, să poată scăpa de soarta acelora care, după ce au trăit o viaţă întreagă, nu s-au putut găsi pe ei înşişi.

(Arhimandrit Paulin Lecca, Adevăr și Pace, Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, p. 82)