Omilie la Intrarea Maicii Domnului în Biserica și petrecerea monahală

Poate cineva se va întreba: Ce legătură au virtuțile cu sfințenia unui sfânt? Virtuțile sunt întipăriri ale umblării lui Dumnezeu, arată ce este Dumnezeu și ce dăruiește. Virtutea nu este ceva omenesc, ceva care provine de la om. Patimile vin dinlăuntrul nostru, dar virtuțile vin numai din energiile dumnezeiescului har, fiindcă și ele însele sunt energii. Dacă virtutea nu este ceva omenesc, cu cât mai mult sfințenia unui sfânt sau a unui înger și prin urmare și a unui monah?

Monahul este un sfânt și un înger. Dar mai ales un înger, fiindcă îngerii, fiind înaripați, zboară. Sfinții lucrează mântuirea noastră, dăruindu-ne darurile lor prin harul lui Hristos, în timp ce îngerii pot veni la noi ipostatic ei înșiși. Ei pot să fie văzători de Dumnezeu și în paralel să se afle foarte repede lângă noi. Pentru aceea îngerii sunt vedere și glas al lui Dumnezeu, ei Îl văd și Îl aud pe Dumnezeu. Venirea lui, energia lui, sunt glasul și rezultatul vederii lui Dumnezeu. Astfel, văzându-l eu pe înger în chip inteligibil și înțelegându-l în chip gândit devin părtaș la viața lui care este vedere și glas al lui Dumnezeu.

Prin urmare, monahul nu este acela care trăiește ceva sau care nu face cutare păcate, sau care cultivă cutare virtuți. Monahul nu este cineva care reușește sau eșuează, urmărește ceva sau este indiferent, priveghează sau doarme, lucrează sau trândăvește. Toate acestea se întâmplă, dar sunt mijloace întâmplătoare ale vieții monahale. În realitate, monahul se inițiază prin harul lui Dumnezeu și este inițiat prin aceste mijloace în Dumnezeu. El însuși este un inițiat. Crede în aceste mijloace, dar nu sunt acestea viața lui. „Hristos este viața noastră”[1] și nu ceea ce facem sau ceea ce vedem noi.

Noi, de regulă, având curiozitatea Salomeei[2] sau necredința lui Toma[3], adică neputința firii omenești, a logicii noastre sau infirmitatea inimii noastre, cerem să dobândim noi singuri experiențele acestor taine. Dar lucrul acesta de multe ori devine osânda noastră, căderea noastră. Zicem: Eu vreau să-L văd pe Dumnezeu, să-L aud pe Dumnezeu. Pentru ce cutare sfânt sau cutare și nu eu? Vreau să simt bucuria lui Hristos. Pentru ce să mă rog neîncetat și să fiu supărat? Sau spunem: dacă există Dumnezeu, să-mi facă o minune. Mâna mea care s-a uscat și a rămas infirmă să mi-o facă sănătoasă. Cum a vindecat mâna omului la care face referire Evanghelia[4]. Cum a spus paraliticului: Scoală-te și umblă[5]. Cum l-a înviat pe Lazăr, cel mort de patru zile în mormânt. De ce să nu merg și eu. De ce să nu văd și eu? De ce să nu aud și eu? Astfel facem din existența noastră un adevărat coșmar pe care ni-l sfătuiește inima noastră, care începe cu gândul nostru. Punem, de fapt, pretextul ispitei Evei, făcându-ne pe noi înșine adevărate mortăciuni, în loc să fim și noi mărturisitori, împreună cu îngerii și cu sfinții, luând lumina de la ei.

Monahul nu vine la mănăstire pentru gheronda. Arătând ascultare până la moarte vrea să înțeleagă tainele și să-l ia Dumnezeu pe aripile Lui. În special, monahul, dar și fiecare credincios, trebuie să creadă în îngeri, văzătorii și auzitorii lui Dumnezeu și în sfinți, cei care sunt plini de Domnul și de Duhul Lui. Să creadă întotdeauna în ei și mai ales atunci când simte nerodire duhovnicească. Atunci este nevoie să aibă tot gustul credinței noastre, fiindcă este înfricoșător să lupte cineva, fără să vadă rezultate. Se poate să încerci să priveghezi șapte ani întregi și în final încă să picotești. Sau să lupți să biruiești patima mâniei și încă să fii mânios. Atunci trăiești o nerodire în viața ta. Atunci e nevoie să crezi, ca să simți, pe de o parte, mizeria ta și pe de altă parte, marele dar pe care îl dă Dumnezeu față de puținul pe care îl ceri.

Când simțim durere trupească, sufletească sau duhovnicească, când suferim de boală, prigoană, calomnie, ispita păcatului, patimi puternice, frică, primejdie de moarte și suntem tulburați de toate acestea, când avem probleme și simțim schimbări în viața noastră și ne sălbăticim, fiindcă vedem că suferim, când ne aducem aminte de posibilitatea noastră de a deveni dumnezei și nu suferim să pătimim, când, în clipe de durere, luptăm să supraviețuim și negăm existența lui Dumnezeu, când protestăm zicând: unde este Dumnezeu? Există Dumnezeu? și în spatele acestor întrebări ascundem cât de mult am vrea să fim noi înșine dumnezeu pe pământ , atunci e nevoie să credem în îngeri și în sfinți.

Când greutățile vieții, amărăciunile sufletului, neputințele lumii noastre interioare, durerea, bucuria – încă și aceasta îl poate întuneca pe om, îl poate înnebuni – când toate acestea ne iau orice speranță duhovnicească sau omenească, când ochii noștri se usucă de atâta așteptare și în final nu văd, când viața mea devine astfel că mă face să simt că s-a uscat viața mea, că am fost uitat de dragostea oamenilor, a îngerilor, a sfinților, și că m-am pierdut și caut de la Dumnezeu puțină răcorire, puțină odihnă – Dumnezeul meu, lasă-mă puțin să mă odihnesc, dă-mi ceva din frumusețea Ta, din sfințenia Ta, din ajutorul Tău – și Dumnezeu nu-mi dă nimic, și simt ca o zdrobire a vieții, atunci merită să credem. Când noi, monahii, din egoismul nostru, din mândria noastră, din izolarea noastră, din toate patimile omenești – fiindcă participăm și la cele omenești, în ciuda faptului că suntem taine ale lui Dumnezeu – devenim ceva corespunzător acestor patimi, atunci să credem că aparținem unei obști monahale, ceea ce înseamnă că suntem martori ai îngerilor și ai sfinților acelora care, ca un burete, L-au absorbit pe Dumnezeu.

Cât de recunoscători trebuie să fim către Dumnezeu! Să fie viața noastră un ascunziș de taină al prezenței lui Dumnezeu, al Născătoarei de Dumnezeu, al îngerilor și al sfinților.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014)

[5] In. 5, 5-9.