Un caz asemănător: O fiică duhovnicească m-a chemat să o împărtăşesc pe mama ei, aflată pe patul de moarte. M-am dus. Am văzut că această femeie în vârstă se afla deja în stare de inconştienţă şi am întrebat:

– S-a împărtăşit ea oare vreodată?

– Nu.

– Ei, măcar a vrut, a vorbit ea despre aceasta?

– Nu, nu a vorbit.

– Măcar credea?

– Cred că da, însă sigur nu ştiu. Nu pot să afirm cu siguranţă.

Mi-a venit greu să o refuz, dar i-am spus că nu o pot împărtăşi pe mama ei.

– Hai, i-am spus fiicei duhovniceşti, să ne rugăm împreună la Dumnezeu ca mama dumneavoastră să-şi revină întru simţire. Când îşi va reveni, chemaţi-mă.

Şi am plecat. Ziua următoare ori peste câteva zile parcă, fiica duhovnicească a venit din nou la mine şi mi-a spus:

– Părinte, este conştientă!

M-am dus din nou la ea, însă femeia privea într-o parte, aproape inconştientă. Fiica a zgâlţâit-o puţin şi mama sa a deschis ochii. Am întrebat-o: 

– Doriţi să vă împărtăşesc? Credeţi în Dumnezeu?

Ea a răspuns:

– Da, cred, vreau!

Am împărtăşit-o pe ea şi îndată şi-a pierdut conștienţa şi a murit.

Desigur, în asemenea caz nu mai exista posibilitatea ca omul să fie spovedit cu de-amănuntul despre viaţa lui, după cum este rânduiala. Însă aici trebuie să lăsăm la mila lui Dumnezeu totul. Nu putem să refuzăm ultima împărtăşanie care îl însoţeşte pe om, dacă el doreşte aceasta. Este adevărat, canoanele impun câteodată interdicţii şi îndepărtarea de la Biserică, chiar şi pe patul de moarte. Însă, de obicei, interdicţiile sunt excluse în cazurile celor aflaţi pe patul de moarte. Când omul este pe moarte, el poate să fie împărtăşit, chiar dacă se află sub incidenţa acestor canoane. În asemenea cazuri nu poate să existe formalism. Aici acţionează principiul nescris al milei şi tămăduirii. Dacă se ştie totuşi că omul are unele păcate grele, trebuie să-l înduplecăm să se pocăiască câtuşi de puţin pentru acestea.

(Protoiereul Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 110-111)