Am auzit odată de la un stareţ următorul cuvânt: „Cel mai mare dar al lui Dumnezeu către om este moartea şi nimeni nu i-l poate lua”. Cât de adevărat este acest cuvânt! Cu toţii vom muri şi fiecare se poate folosi de acest sfârşit inevitabil moştenit în urma căderii lui Adam ca de unul din cele mai de preţ daruri ale lui Dumnezeu. Se cuvine să înfruntăm moartea cu bărbăţie, urmând pilda mucenicilor care mărturiseau: „De vreme ce cu toţii vom muri, cel puţin să murim cum se cuvine!”.

Părintele Sofronie ne povestea că, în timpul războiului cu Germania, poporul rus a trecut prin suferinţe de neînchipuit: milioane de oameni şi-au pierdut viaţa, fie pe câmpul de luptă, fie din pricina foametei. În ciuda vremurilor deosebit de grele, un preot din Moscova le-a propus credincioşilor săi:

‒ Vrând-nevrând, cu toţii postim acum. Să slujim, aşadar, zilnic Sfânta Liturghie şi să ne împărtăşim cu Sfintele Taine.

Nici un deces nu s-a înregistrat în acea parohie. Preotul le-a insuflat o asemenea râvnă enoriaşilor săi, încât ei au primit de bunăvoie foametea care era fără de voie, preschimbând moartea în izvor de viaţă. Oamenii au folosit această încercare ca pe un prilej de a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, Cel ce a spus: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4; Luca 4, 4). Iar Dumnezeu le-a dăruit, în schimb, putere şi viaţă în Hristos, Care este „Pâinea Vieţii ce s-a coborât din Cer” (Ioan 6, 41) şi „Cuvântul Vieţii” (Ioan 1, 1) şi i-a izbăvit pe toţi de la moarte.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, pp. 171-172)