Sărbătoarea numită „Întâmpinarea Domnului” are o sorginte scripturistică; momentul este însă descris doar de Sfântul Evanghelist Luca (2, 22-39).

Prima menţiune despre această sărbătoare se găseşte în Catehezele baptismale ale Sfântului Chiril al Ierusalimului, rostite pe la anul 348.

În calendarul răsăritean, sărbătoarea a fost introdusă oficial în anul 542, în timpul împăratului bizantin Iustinian cel Mare.

Tot împăratul Iustinian este cel care a schimbat, prin Decret imperial, data de prăznuire, de pe 14 februarie – aşa cum se prăznuia atunci când Crăciunul se serba odată cu Boboteaza – pe 2 februarie. Armenii continuă până astăzi să prăznuiască Întâmpinarea Domnului pe 14 februarie.

În două dintre cele cinci cărţi ale lui Moise, Ieşirea (Capitolul 13) şi Numerii (Capitolul 3), se spune că, în amintirea uciderii întâilor născuţi din Egipt, Dumnezeu a promulgat o Lege prin care cei dintâi născuţi de parte bărbătească din neamul lui Israel, să fie închinaţi templului, urmând ca cei din seminţia lui Levi să rămână pentru totdeauna în slujba acestuia.

Sigur, dacă toţi întâi-născuţii ar fi rămas în templu, la un moment dat ar fi fost foarte mulţi, aşa că aceştia puteau fi răscumpăraţi, fie cu cinci sicli – adică cinci monezi de argint (Numeri 18), fie – în cazul familiilor sărace – cu o pereche de porumbei sau una de turturele (Levitic 12). Darurile erau considerate un fel de jertfă adusă lui Dumnezeu şi, astfel, o recunoaştere a vinii.

Ofrandele erau dăruite templului. Porunca era valabilă pentru tot evreul, fără excepţie, indiferent în ce parte a ţării s-ar fi aflat.

Aşadar, când s-au împlinit zilele curăţirii, după Legea lui Moise, Maria şi Iosif, deşi rânduielile nu-i vizau, „L-au adus pe Prunc la Templu ca să-L pună înaintea Domnului” (v. 22). În templu, Dumnezeu s-a aflat faţă-n faţă cu Dumnezeu.

Sfântul Chiril al Alexandriei spune că zilele curăţirii aduse în discuţia versetului „nu se refereau la curăţirea Maicii Domnului, care a născut fără de păcat; şi nici la curăţirea lui Iosif, care nu a cunoscut-o pe Sfânta Fecioară şi nici la curăţirea lui Iisus, care este curăţenia nemărginită şi mai presus de toată curăţenia”, ci se referă la timp, ca durată prevăzută de Lege, patruzeci zile.

Totodată, ei au oferit ca jertfă, fie o pereche de turturele, fie doi pui de porumbei (Luca 2, 23-24) – Evanghelia nu precizează ce au oferit – simbol al înţelepciunii şi al blândeţii Pruncului.

La templu, Maria şi Iosif au fost întâmpinaţi de un om în vârstă, sătul de zile, cu numele Simeon, ajuns la templu din îndemnul Duhului Sfânt (v. 27). Locuia în Ierusalim. Despre el, Sfântul Evanghelist Luca spune că era un om sfânt. Un om cu frică de Dumnezeu, care aştepta mângâierea lui Israel. Duhul Sfânt era asupra lui. Deci, având pe Duhul Sfânt, putea să aibă revelaţii. Mai mult, lui i se făgăduise de către Duhul Sfânt că nu va gusta moartea până ce nu va vedea pe Hristos Domnul (v. 26). Aşteptarea lui trebuia să se sfârşească, doar îi promisese Însuşi Dumnezeu – Duhul Sfânt. Conform Tradiţiei, ajunsese la 360, poate chiar 380 ani şi nu mai murea. De ce? Probabil că avea debite la Dumnezeu şi trebuiau achitate încă de aici.

Tradiţia consemnează că Simeon era unul dintre cei 70 de învăţaţi chemaţi de Ptolomeu Filadelful al Egiptului (285-247 î.Hr.) şi că a participat la traducerea Vechiului Testament în limba greacă; traducere cunoscută sub numele de Septuaginta. Potrivit tradiţiei, Simeon a tradus Cartea Profetului Isaia şi se spune că ar fi înlocuit cuvântul fecioara din Isaia 7, 14: „Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu” cu cel de tânără. O fecioară, în logica lui, sigur, pur omenească, nu putea să nască prunc. Însă înlocuirea cuvântului fecioară cu tânără l-a tulburat foarte mult, deoarece de fiecare dată în textul corectat de el apărea forma iniţială. Spre a fi deplin încredinţat de acest adevăr dumnezeiesc, Duhul Sfânt l-a înştiinţat printr-un înger că nu va muri până nu va vedea pe cea care va naşte astfel. În ideea acestei aşteptări, Simeon s-a dedicat unei vieţi de post, rugăciune şi meditaţie. Aşa se face că, la patruzeci de zile de la Naşterea Domnului, aflându-se la templu, din îndemnul Duhului Sfânt, atunci când Sfânta Fecioară Maria şi Dreptul Iosif au adus pe Pruncul Iisus ca să împlinească pentru El cele prescrise după obiceiul Legii, Dreptului Simeon i s-au descoperit de la Dumnezeu Fecioara din textul îndoielilor lui şi Pruncul. Atunci L-a luat în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că văzură ochii mei mântuirea Ta; pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (2, 29-32). Este prima mărturie făcută de un pământean asupra naturii dumnezeieşti a Mântuitorului. Prin rugăciunea sa, el cerea slobozire, fiindcă înţelesese în sfârşit ceea ce nu crezuse atunci, când lucra la traducerea textului. În acel moment, el L-a binecuvântat pe Dumnezeu pentru că l-a învrednicit să-L vadă pe Mântuitorul promis, pe de o parte, iar pe de alta, că a cunoscut-o pe Fecioara.

Rugăciunea rostită de Dreptul Simeon Îl prezintă pe Iisus ca fiind „lumină spre descoperirea neamurilor” şi Îl confirmă ca fiind Răscumpărătorul aşteptat, întocmai cum o facem şi noi în sfintele noastre slujbe, cu precădere în cadrul Vecerniei. În cele din urmă, spune referatul, „i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi spre semn de contrazicere ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 34). Da, într-adevăr aşa a fost; istoria Bisericii şi a creştinismului o confirmă din plin. Cei care nu au crezut în El au căzut, El fiind semn de dispută pentru ei. Cei care au crezut, însă, s-au ridicat, înscriindu-şi numele nu numai în istoria lumii, ci şi în analele Împărăţiei lui Dumnezeu.

Sau, cum spune Dumnezeu prin gura profetului: „Iată, Eu voi pune în temeliile Sionului o piatră de mare preţ, anume aleasă, o piatră pentru capul unghiului, o piatră nestemată pentru temeliile lui; şi cel ce va crede în El nu se va ruşina” (Isaia 28, 16). Totodată, Dreptul Simeon, adresându-se Maicii Domnului, i-a prevestit durerea pe care o va trăi, atunci când Fiul său va fi răstignit – „pentru noi şi pentru a noastră mântuire” –, spunându-i: „Şi prin însuşi sufletul tău va trece sabie” (v. 35).

Toate s-au împlinit întocmai, adeverind proorocia, dar şi întărind credinţa celor ce au primit Evanghelia lui Hristos.

La discuţia din templu a asistat şi Proorociţa Ana, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer, o femeie evlavioasă în vârstă de 84 ani. Făcea parte din ceata proorociţelor, precum: Miriam, sora lui Aaron (Ieşire 15, 20); Debora, soţia lui Lapidot (Judecători 4, 4); Hulda, soţia lui Şalum (IV Regi 22, 14) şi Noadia (Neemia 6, 14). Sigur, aceste proorociţe nu au scris nimic.

Proorociţa Ana a rămas văduvă de tânără, nu s-a recăsătorit, ci şi-a dedicat viaţa slujirii lui Dumnezeu. Evanghelistul surprinde acest adevăr spunând: „slujind noaptea şi ziua în post şi rugăciune” (v. 37).

Văzând Pruncul, Proorociţa Ana L-a lăudat pe Dumnezeu, vorbind tuturor celor ce aşteptau mântuirea despre minunata împlinire a celor făgăduite de Domnul şi aducând mărturie despre Mântuitorul mult aşteptat (v. 38). Era în plină misiune. De altfel, pe sulul pe care îl ţine în mână – aşa cum apare în pictura bisericească – stă scris: „Acest Prunc a făcut cerul şi pământul”. Da, Hristos – Pantocratorul este Logosul lui Dumnezeu prin Care „toate s-au făcut; şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).

După ce ritualul a fost împlinit, Sfântul Evanghelist Luca spune că Maria şi Iosif „s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret. Iar pruncul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Luca 2, 39-40). Versetul vizează firea omenească a pruncului. Pe măsura vârstei trupului, firea cea dumnezeiască descoperea înţelepciunea din ea. Dumnezeu fiind, creşte cu trupul. Cel ce este fără de trup are mădularele pline de putere. Se umple de înţelepciune, El care este întreaga înţelepciune. Am putea spune că ducerea la templu a Mântuitorului Iisus Hristos a fost o încununare a actului suprem de smerenie, pe care l-a reprezentat Naşterea Sa.

Prin intermediul Dreptului Simeon şi al proorociţei Ana, Iisus S-a întâlnit cu omenirea pentru care, de altfel, El se întrupase. Unde s-a întâlnit? În templu! Dumnezeu şi omul se întâlnesc într-un loc anume, în templu, respectiv în Biserică.

În Biserică, Hristos se lasă purtat de braţele fiecăruia, precum odinioară s-a lăsat purtat de braţele lui Simeon. Aşadar, nu evitaţi întâlnirea cu El, în Biserica slavei Lui, măcar în duminici şi sărbători!