Iată un fragment din cuvântul Părintelui ieroschimonah David, la duminica în care s-a citit Evanghelia învierii fiului văduvei din Nain:

Sfânta Scriptură, prin Sfântul Apostol Luca, ne spune că Iisus Hristos s-a apropiat de un orășel mic din Țara Sfântă, numit Nain. Aproape de porțile orașului l-a întâmpinat un convoi cu un tânăr – singurul fiu al maicii sale – care era petrecut la mormânt de prietenii și cunoscuții săi. Este de la sine înțeles că era un convoi trist. Mântuitorul venea cu un alt convoi, cu cei care ascultaseră cuvântul Lui, cu cei care uitaseră și de foame, și de sete și Îi sorbeau cu nesaț cuvintele, văzând și minunile pe care le săvârșea.

„Iată cât de mult l-a iubit!”

Iisus Hristos, în viața Sa, a avut afectele Sale. Noi știm că El a însetat acolo, pe cruce, și atunci a rostit cuvintele acelea: „Mi-e sete”. Iisus Hristos a flămâzit și în momentul în care s-a apropiat de Ierihon, a văzut smochinul acela neroditor, pe care l-a blestemat să nu mai facă roade în veci. Iisus Hristos a plâns pentru prietenul Său Lazăr, căci ne spune Sfânta Scriptură că „Iisus iubea pe Marta și pe Maria și pe fratele lor Lazăr”. A venit la mormântul lui Lazăr și a lăcrimat, încât iudeii se minunau și ziceau: „Iată cât de mult l-a iubit!”.

Mântuitorul vede sărmana aceasta văduvă, care își petrecea la mormânt unicul său fiu și atunci I se face milă de dânsa și se apropie de sicriu, spunându-i: „Nu mai plânge!”.

„Omul, în fața morții se lamentează”

Ce sunt lacrimile? Lacrimile sunt o ușurare care nu ne ușurează cu nimic. Dar vedeți dumneavoastră, după intrarea în lume, după ce copilul bate la porțile vieții, el bate plângând. De ce bate plângând? Pentru că părăsește mediul acela în care s-a simțit bine nouă luni de zile și intră în alt mediu. Omul plânge. Omul, în fața morții se lamentează. Omul se gândește că merge pe un teren necunoscut, că părăsește lumea aceasta și de aceea plânge. Își plânge păcatele și necunoașterea mediului.

Dar dacă avem credință în Iisus Hristos, în Maica Lui Preacurată, știind că acolo ne vom întâlni cu îngerii din ceruri, cu bunii și străbunii noștri, cu părinții și cu apropiații, nădejdea noastră este de la Dumnezeu.

Iisus Hristos nu S-a rezumat numai la aceste cuvinte de mângâiere: „Nu mai plânge!”. Iisus Hristos S-a adresat și tânărului, zicându-i: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”. Și s-a ridicat mortul în momentul acela, iar Iisus l-a dat maicii sale. Mulțimile au rămas uimite, erau cuprinse de cutremur și de frică și spuneau: „Niciodată nu am văzut așa ceva”. Hristos, în momentul în care învie pe acest tânăr din Nain, sfințește și reîntregește familia și dă bucurie mamei.

„Să căutăm a-l mulțumi pe aproapele și a-i plini lipsurile”

Mulți dintre noi, în momentul în care pierdem o ființă dragă, ne lamentăm, dar Sfântul Ioan Gură de Aur, într-una din predicile sale, ne rostește până la sfârșitul veacurilor: „Spune-mi, ce atâta tulburare? Nimeni nu poate să întoarcă ceea ce deja s-a făcut. Prin tânguirea noastră, prin manifestărilor noastre, noi întristăm pe Duhul Sfânt. Căci văzând păgânii comportarea noastră, ne vor judeca: „Vai, aceștia sunt creștinii, care ne vorbesc nouă despre Înviere atât de frumos?”.

Câtă diferență de mentalitate este între slăbiciunea umană și între virtutea umană în fața morții! Să fim cu toții cu multă băgare de seamă la cuvintele Mântuitorului: „Privegheați și vă rugați, că nu știți ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului”. În viața noastră să căutăm a săvârși faptele cele bune, să căutăm a-l mulțumi pe aproapele și a-i plini lipsurile. Pentru că așa vom urma calea lui Hristos.