Înşişi Sfinţii Părinţi stăruie a arăta că facerea omului nu trebuie înţeleasă „cronologic”; este, mai curând, o descriere „ontologică” în care se istoriseşte „alcătuirea” omului, iar nu ordinea cronologică în care ea a avut loc. (...) Dar facerea omului însuşi ‒ atât a trupului, cât şi a sufletului, împreună cu harul în care omul a fost făcut ‒ a fost instantanee. (...) Sfântul Ioan Damaschin învaţă: „A făcut trupul din pământ, iar suflet raţional şi gânditor i-a dat prin insuflarea Sa. Aceasta numim chip dumnezeiesc. [...] Trupul şi sufletul au fost făcute deodată, iar nu întâi unul şi apoi celălalt”.

Iar Sfântul Grigorie al Nyssei învaţă şi mai amănunţit: „(...) Nu susţinem nici părerea că omul a fost plăsmuit de Cuvântul cel dumnezeiesc sub forma unei statui de lut pentru care a fost creat mai târziu sufletul (...); ci, mai curând, întrucât omului îi recunoaştem o singură fiinţare, formând un tot unitar, chiar dacă e alcătuit din trup şi din suflet, ar trebui să spunem că şi începutul existenţei sale e unul singur, acelaşi pentru amândouă părţile, altfel ar trebui să spunem că, dacă trupul a venit înainte şi sufletul după aceea, omul e, în acelaşi timp, şi mai bătrân şi mai tânăr decât sine însuşi”.

(Ieromonahul Serafim Rose, Cartea facerii, crearea lumii noi și întâiul om: perspectiva creștin-ortodoxă, traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, ediția a II-a, revizuită, Editura Sophia, București, 2011, pp. 107-108)