Ca să ne putem da seama ce este sufletul și ce însemnătate are el pentru viața noastră pământească, cel mai simplu este să comparăm cadavrul unui om mort de curând cu trupul unui om viu.

Și cadavrul are oase, mușchi, nervi și sânge; dar nu se mișcă, nu simte, nu vorbește și nu gândește ca omul viu. Ce-i lipsește oare? Îi lipsește puterea aceasta tainică și nevăzută, insuflată de Însuși Dumnezeu în făptura primului om, putere care pune în mișcare trupul și pe care o numim suflet. Sufletul este și va rămâne pentru viața de aici o mare taină, ascunsă vremelnic în trupul omenesc. El a fost comparat cu un diamant ceresc de mare preț. Dacă privim prin el făpturile și lucrurile lumii, toate strălucesc cu o frumusețe care întrece toate frumusețile acestei lumi.

Zadarnic îl vom căuta în mușchi, în sânge, în oase, în nervi, în creier, în inimă sau în orice altă părticică de materie. Căci, deși el există și în corp și în afară de corp – așa cum există un cântec în disc sau un gând în minte ‒, sufletul fiind imaterial nu se poate vedea și nici pipăi. El este duh așezat de Dumnezeu în om și este partea prin care ființa noastră se înrudește cu Însuși Creatorul întregului univers. Căci sufletul este duh, așa cum Duh este și Dumnezeu (Ioan 4, 24).

(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe, Fundația Tradiția Românească, Bucureşti, 2002, p. 9)