Cam în urmă cu un an, într-o călătorie cu trenul, am avut o discuţie lungă cu un tânăr american. Mă întâlnise, aparent, din întâmplare (desigur, în viaţa nu există întâmplare) şi mi-a spus că învaţă limba rusă. Era un căutător în domeniul religiei, care fusese în tot felul de aşa-zise grupări creştine, dar care, negăsind altceva decât ipocrizie şi falsitate, fusese gata să renunţe cu totul la religie.

Atunci însă a auzit că poporul rus suferea pentru credinţă. Acolo unde este suferinţă, s-a gândit el, poate că există ceva autentic şi nu falsitatea pe care o avem noi în America. Aşa că studia limba rusă cu scopul de a se duce în Rusia, unde spera să întâlnească oameni cu adevărat creştini. Ca preot ortodox rus ce eram, am fost impresionat să aud acest lucru, căci el nu văzuse niciodată un preot ortodox şi nici nu participase la vreo slujbă ortodoxă.

Am discutat îndelung despre religie şi am văzut că părerea lui era destul de corectă: suferinţa poate naşte ceva sincer, în timp ce viaţa noastră blândă poate să genereze foarte uşor falsitate.

(Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului, Editura Sophia, București, p. 35)