Spovedanie sau nu?
Odinioară, mărturisirea păcatelor te readucea în Trupul Bisericii. Păcatul de moarte te rupea de Biserică, în timp ce spovedania reînnoia această legătură. Astăzi spovedania nu mai are sensul spovedaniei iniţiale. Cei mai mulţi creştini, îndeosebi în ajunul Postului Crăciunului, al Paştilor şi al Maicii Domnului, merg la scaunul de spovedanie fără să fie împiedicaţi de păcatele grele, de moarte, care îi opresc de la Sfânta Împărtăşanie. Este posibil însă să nu aibă nimic de spus duhovnicului, ci trec aşa, doar ca să primească o binecuvântare şi să se împărtăşească. Acest lucru a devenit o obişnuinţă, o tradiţie, o lege nescrisă.
Sigur că este un lucru bun ca penitenţii creştini să treacă pe la duhovnic înainte să se împărtăşească, dar aceasta nu înseamnă spovedanie. Preotul înţelept însă se va folosi şi de acest prilej şi îi va trezi, le va aminti de rugăciune, de postire, de mersul la slujbe ş.a., aşa cum făcea şi Moise, văzătorul de Dumnezeu, ori de câte ori israeliţii îl vizitau. „Când se ivesc între ei neînţelegeri, vin la mine şi judec pe fiecare şi-i învăţ poruncile lui Dumnezeu şi legile Lui” (Ieşirea 18, 16).
Astăzi, treburile, pe de o parte, televizorul din casă, pe de altă parte, îi fac pe oameni să nu se „exteriorizeze”, să nu se destindă mărturisind cuiva problemele, necazurile lor, să le „adune” înăuntrul lor şi cu prima ocazie să le spună duhovnicului. A devenit obişnuinţă să-i spună duhovnicului nu păcatele, ci necazurile lor: „sunt bolnav, iau medicamente, fiul meu nu are serviciu, fata mea este necăsătorită” etc. A spune necazurile tale părintelui nu este un lucru rău, însă aceasta nu este spovedanie.
(Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Duhovnicul și spovedania, traducere din lb. greacă de pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, București, 2012, pp. 33-35)