Există deosebire între tămăduitorul trupesc şi cel duhovnicesc. Mai înainte de a intra în cabinetul medicului, pacientul poate nici nu s-a gândit că de data asta va fi pus să înghită un tub endoscopic, pentru a fi consultat în interiorul său. El nu a ştiut despre acest lucru, însă în cabinet i se spune: „Nu, tu nu vei ieşi de aici fără acest control; nu-ţi vom da drumul. Orice s-ar întâmpla, trebuie să facem asta...”. Poate să-l convingă, dar poate să-l şi constrângă; se întâmplă câteodată ca oamenii bolnavi să fie spitalizaţi cu de-a sila de către apropiaţii lor, iar medicii să le facă îndată anestezia şi să urmeze o operaţie foarte grea pentru omul care nu-şi cunoaşte diagnosticul.

Şi la spovedanie pot fi luate măsuri radicale, însă aici este mult mai greu, căci „operaţia” nu poate fi făcută fără voia celui care se pocăieşte. Totul este determinat de către voia lui, de către credinţa lui. Iar duhovnicul nu dispune de mijloace de constrângere. El trebuie să fie foarte iscusit ca să reuşească a-l convinge pe cel ce se căieşte să nu plece, să nu se complacă în boala sa, ci să înceapă tămăduirea duhovnicească. Duhovnicul trebuie să se priceapă să-l influenţeze pe omul care a venit la el, să-l facă să ia în serios problema bolii duhovniceşti, să simtă pericolul acesteia.

În cazul dat, se cere însă un dar pe care nu toţi preoţii îl au. Este nevoie de o anume experienţă în comunicarea cu oamenii şi de o însuşire deosebită a relaţiei cu ei, de posibilitatea de a le insufla încredere.

(Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul şi ucenicul, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 13-14)