Trebuie a păzi a nu te birui de tulburare. Şi a-i vedea pe toţi mai buni. Şi pe mine să mă văd mai rău. Şi dacă Duhul Sfânt a străbătut în inima mea, atunci şi Duhul Sfânt (că pe măsură ce doresc să mă smeresc, să-i văd pe toţi mai buni, în timpul acela Duhul Sfânt) desăvârşeşte smerenia. Şi pe măsură ce desăvârşeşte smerenia, desăvârşeşte şi dragostea. Că aceste două virtuţi nu se pot despărţi una de alta. Şi atunci, ca să nu pierzi dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, trebuie să te păzeşti.

Că unele dăţi, diavolul te săgeată prin unele cuvinte ale altor persoane, al căror suflet conţine întuneric şi-i stăpânit de întuneric. Şi el dă cuvinte din întuneric, nu dă din lumină, dă din întuneric. Şi atunci, pentru toţi care aud cuvintele lor, sunt neplăcute. Dar trebuie să le rabzi, că n-ai încotro. Şi n-ai voie să-l judeci. Adică, noi trebuie să folosim mai mult mila pentru ei.

(Pr. Răzvan Andrei Ionescu, Părintele Proclu, așa cum l-am cunoscut, Editura Doxologia şi Editura Apostolia, Iaşi, 2017, p. 29)