Priviţi smerenia sfinţilor, în ce sfinţire se aflau inimile lor! Nici când erau trimişi de Dumnezeu în ajutorul oamenilor, cei cu adevărat smeriţi nu primeau, fugind de prilejul de a fi slăviţi. Astfel, Moise i-a zis lui Dumnezeu, când a fost chemat să scoată poporul din robia Egiptului: „Mă rog Ţie, Doamne, trimite pe altul în locul meu, mai puternic, că eu sunt slab la glas şi zăbavnic cu limba” (Moise era gângav). Profetul Ieremia a zis: „Sunt prea tânăr pentru misiunea pe care mi-o dai, Doamne”. Şi, simplu spunând, fiecare dintre sfinţi avea această smerenie dobândită în urma împlinirii poruncilor lui Dumnezeu.

Nimeni nu poate să spună prin cuvânt cum se naşte în suflet această smerenie, dacă nu o află omul prin încercare, prin faptă. Ea trebuie trăită. Să te smereşti cu adevărat, la momentul potrivit şi, astfel, capeţi această virtute. Numai din auzite sau din pagini de literatură bisericească nu poţi dobândi smerenia. Citind numai, se scutură de pe noi ce am reuşit să adunăm cu destulă trudă şi rămânem tot goi, şi tot săraci, şi tot mândri, şi tot neştiutori.

Când avva Agaton din Pateric era să se sfârşească, aflându-se pe patul de moarte, l-au întrebat pe el fraţii: „Părinte, te temi şi tu de judecata lui Dumnezeu?”; iar el a zis: „Am făcut tot ce am putut ca să păzesc poruncile, dar om sunt şi eu. De unde să ştiu dacă lucrul meu a plăcut lui Dumnezeu? Căci alta este judecată lui Dumnezeu şi alta cea a oamenilor”. Iată cum Sfântul Agaton ne-a deschis ochii ca să pricepem câte ceva din taina smereniei.

(Arhimandritul Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, insușirile trăirii ortodoxe, Editura Fundația româneacsă, București 2002, p. 18)