Rostind cuvântul „smerită cugetare”, simți dintr-odată cât de străină este aceasta de duhul contemporaneității. Ce smerită cugetare, ce smerenie, când toată viața de acum este construită exclusiv pe admirarea de sine, pe lauda de sine, pe emfaza forței, întâietății, grandorii exterioare, puterii ierarhice și așa mai departe...

Ne învățăm copiii să se mândrească cu ceva, însă rareori ne chemăm pe noi înșine, și pe ei, la smerenie. Ce este, așadar, smerenia creștinească? În pri­mul rând ea este, bineînțeles, simțământul ade­vărului – în primul rând al adevărului despre noi înșine. Iar adevărul nu înjosește și nu des­consideră niciodată, ci înalță și curățește.

El es­te refuzul oricărei „împăunări”, este respingerea „aruncării de praf” în ochii celorlalți. Smerenia este, în fine, cunoașterea locului propriu, a pro­priilor capacități și limitări, este acceptarea băr­bătească a ceea ce suntem și cum suntem... Iată de ce smerenia, după cum spune Scriptura, este începutul înțelepciunii, și ne rugăm să ni se dăruiască smerita cugetare.

Numai cel ce nu minte, nu exagerează, nu vrea să „pară” în loc să „fie”, ci acceptă și face lucrarea sa liniștit, lucid și cu bărbăție posedă înțelepciunea smereniei. Și, bineînțeles, din acest punct de vedere creștinismul, propovăduind smerenia, nu îl depreciază, ci îl înalță – și, principalul –, îl respectă pe om. (Protoiereul Alexander Schmemann)

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 104-106)