Rostind cuvântul „smerită cugetare”, simţi dintr-odată cât de străină este aceasta de duhul contemporaneităţii. Ce smerită cugetare, ce smerenie, când toată viaţa de acum este construită exclusiv pe admirarea de sine, pe lauda de sine, pe emfaza forţei, întâietăţii, grandorii exterioare, puterii ierarhice şi aşa mai departe...

Ne învăţăm copiii să se mândrească cu ceva, însă rareori ne chemăm pe noi înşine, şi pe ei, la smerenie. Ce este, aşadar, smerenia creştinească? În pri­mul rând ea este, bineînţeles, simţământul ade­vărului – în primul rând al adevărului despre noi înşine. Iar adevărul nu înjoseşte şi nu des­consideră niciodată, ci înalţă şi curăţeşte.

El es­te refuzul oricărei „împăunări”, este respingerea „aruncării de praf” în ochii celorlalţi. Smerenia este, în fine, cunoaşterea locului propriu, a pro­priilor capacităţi şi limitări, este acceptarea băr­bătească a ceea ce suntem şi cum suntem... Iată de ce smerenia, după cum spune Scriptura, este începutul înţelepciunii, şi ne rugăm să ni se dăruiască smerita cugetare.

Numai cel ce nu minte, nu exagerează, nu vrea să „pară” în loc să „fie”, ci acceptă şi face lucrarea sa liniştit, lucid şi cu bărbăţie posedă înţelepciunea smereniei. Şi, bineînţeles, din acest punct de vedere creştinismul, propovăduind smerenia, nu îl depreciază, ci îl înalţă – şi, principalul –, îl respectă pe om. (Protoiereul Alexander Schmemann)

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 104-106)