Toate cuvintele și faptele vieții atotvirtuoase a Domnului nostru au fost predate credincioșilor spre imitare prin harul Său. În special, însă, sunt admirate smerenia și dragostea Lui, care potrivit cuvântului „au acoperit cerurile” și au cutremurat făptura.

În istoria universală nu s-a arătat vreun sociolog, filosof, formator, pedagog care să marcheze farurile fără seamăn, adică ale dragostei și smereniei, ale navigării pe întunecatul Okeanos mondial al interesului propriu și al egoismului. Aceste torțe cu totul luminoase, ca niște faruri ale unei călătorii drepte, feresc nenorocita umanitate de întunericul urii, al răzbunării și al răpirii nesătulului egoism și prefac nesfârșitul măcel într-un loc al valorilor și al demnității, astfel încât personalitatea omenească să nu fie nimicită! Desigur, în zilele noastre acest far al echilibrului s-a răsucit în mod primejdios și sunt chemați „cei ai lui Hristos”, bunii samarineni ai solidarității și altruismului, să plece genunchiul și să ridice mâini de implorare către Marele nostru Mântuitor și Formator, ca să-Și întindă milele Lui și să dea pricepere nebuniei iraționale a purtătorilor fără ezitare a vinei egoismului interesat care călătorește fără șovăire spre Armaghedonul nimicirii și pierzaniei a ceea ce s-a construit până astăzi valoros și nobil.

Dar să ne întoarcem la subiectul nostru. Și fiindcă începutul cuvântului nostru era despre imitarea lui Iisus al nostru, am crezut de cuviință să nu trec cu vederea comentariul marelui nostru luminător al Cezareei, Sfântul Vasile cel Mare, la viața Domnului nostru, unde zice următoarele: „Toate ale Domnului le vom afla învățându-ne pe noi smerenia. Căci fiind prunc îndată S-a aflat în peșteră, nu pe pat, ci în iesle. Venind în casa teslarului din maică săracă, S-a supus maicii și logodnicului ei. Învățând, a auzit cele de care nu avea nevoie, întrebând totuși, prin întrebare a fost admirat pentru înțelepciune. Supunându-Se lui Ioan, Stăpânul primește botezul de la rob. Neîmpotrivindu-Se nici unuia dintre cei ridicați împotriva Lui, nu Și-a arătat puterea negrăită pe care o avea, ci a cedat în fața celor mai puternici, îngăduind puterii celei vremelnice să-și manifeste tăria ei. Stând înaintea arhiereilor ca un condamnat, adus înaintea ighemonului și suferind judecată și compărând la judecată, îi mustră pe calomniatori suportând în tăcere calomniile. Fiind scuipat de robi și de slujitorii cei mai netrebnici, a fost predat morții și încă morții celei mai rușinoase la oameni. Astfel a petrecut ca om de la naștere până la moarte cu atâta smerenie, apoi Și-a arătat slava, slăvind împreună cu El pe cei ce Îl slăvesc”. Aici în realitate se descoperă fiecare om rațional la orice vârstă și în orice împrejurare, fiindcă în mod exact Domnul nostru a trăit pe pământ într-o viață socială tulbure și confuză, în care greutățile și nesiguranța erau mai cu seamă o regulă de viață.

Totuși bogăția dragostei Lui și adânca Lui smerenie L-au înălțat la marele Lui triumf, în centrul unui eveniment universal, atunci când a dat bătălia dură la Cruce, biruind puterile urii și umflarea egoismului în toată întinderea lui și răsplătind cu dragoste și jertfire de Sine pe cei ce L-au răstignit! „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac!” Aceste netăcute cuvinte, care vor răsuna în toate lumile și vor striga în tot neamul și veacul, vor fi pecetluirea dumnezeieștii Lui identități, a Singurului Izbăvitor al tuturor lumilor, văzute și gândite, că într-adevăr El Însuși este Fiul Unul Născut și Cuvânt al lui Dumnezeu, Cel Care a venit în lume, și că în Preasfântul Lui Nume se înfăptuiește întreaga mântuire a lumii. Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu va fi de ajuns spre lauda minunilor Tale!

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)