Slava deşartă schimbă firea omului, îi strică caracterul şi-l îndeamnă să asculte cu repeziciune orice laudă pusă pe seama lui. Ea risipeşte ostenelile şi truda nevoitorului duhovnicesc şi se face primejdie de moarte pentru comoara sufletului. Este înaintemergătoarea trufiei, naufragiu la ţărm, furnică la treierat.

Furnica aşteaptă să se adune grâul la seceriş, la fel şi slava deşartă: aşteaptă să se înmulţească în suflet bogăţia duhovnicească. Furnica se bucură pentru că va fura grâul, slava deşartă pentru că va risipi bogăţia duhovnicească. Demonul deznădejdii se bucură când se înmulţeşte răutatea, iar demonul slavei deşarte, dimpotrivă, se desfată când se înmulţeşte virtutea. Pentru că poarta pe care intră primul este mulţimea rănilor sufleteşti, în timp ce uşa pe care pătrunde al doilea este bogăţia ostenelilor. Ia aminte şi vei vedea slava deşartă, nelegiuită, păstrându-se vie până la mormânt în haine, în parfumuri, în înfăţişările impunătoare şi-n atâtea altele. Aşa cum soarele străluceşte peste toate creaturile, la fel şi slava deşartă se bucură pentru fiecare nevoinţă a noastră. (Sfântul Ioan Sinaitul Scărarul)

(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 18-19)