Crede-mă, prietene, acolo unde eu credeam că viaţa mea va lua sfârşit, abia acolo ea a început. Până la călugărie, omul este un adolescent care-şi admiră muşchii în oglindă, dar după călugărie el intră în luptă. În faţa oricărei situaţii-limită, omul află cine este, fie moartea unei persoane dragi, fie că nimereşte în puşcărie pe nedrept, însă călugăria este toate acestea la un loc, pentru că un călugăr îşi îngroapă oamenii iubiţi şi totodată se întemniţează pe sine pentru toată viaţa. Aici se descoperă omul.

E uşor a fi grozav sigur în oglindă, dar nu e la fel de uşor atunci când ieşi să înfrunţi viaţa faţă în faţă. Am început prin a-ţi aduce exemplele sfinţilor aşa-zişi „activi”, deşi ei îşi considerau faptele nimicuri care îi distrăgeau de la cea mai mare lucrare pe care o poate face omul, aceea de a se cunoaşte pe sine. Această lucrare îşi atinge culmile şi profunzimile ei în monahism, şi încă într-un monahism cât mai aspru, cât mai departe de lume. Astfel, cei mai înţelepţi ajung să pară nebuni lumii, iar cei care se umflă ca broaştele primăvara, strigându-şi micile lor victorii, sunt consideraţi strălucitori. Iată, dacă vrei, încă odată înţelesul cuvintelor „cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi vor fi cei din urmă”.

(Ieromonah Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, pp. 92-93)