Sfinţii se purtau cu toţi oamenii la fel. Despre Pimen cel Mare se spune că nu a deschis uşa propriei mame şi nu a mijlo­cit pentru fiul surorii sale atunci când acela a fost acuzat pe nedrept. Sfinţii nu făceau discriminări de niciun fel şi se fe­reau să-şi arate simpatiile, pentru a nu sminti pe cei slabi. Se spune despre Arsenie cel Mare că, venind la el soli din partea avvei Teofil, arhiepiscopul, şi întrebându-l dacă îl poate primi, Cuviosul a răspuns: „Ziceţi-i că dacă deschid lui Teofil, va trebui să deschid la toată lumea şi dacă deschid la toată lumea, va trebui să plec din aceste locuri. Aşa că, să socotească singur dacă să vină sau nu”. Şi avva Teofil a hotărât să nu mai meargă la sfânt, dacă vizita sa îl va alun­ga din localitate. Iată că sfinţii puneau pe arhiepiscop pe acelaşi loc cu oricare alt om, socotind că, faţă de toţi suntem datori cu aceeaşi dragoste şi că nu putem face deosebiri.

Sigur că aceasta nu contrazice situaţi­ile în care sfinţii aveau ucenici sau prie­teni de nevoinţe iubiţi. Dar aceasta nu înseamnă că îi preferau pe aceştia altora, ci că vedeau în ei virtuţile dumnezeieşti. Sfinţii iubesc oamenii nu pentru frumuseţea lor, nici pentru bogăţie, nici pentru agerimea minţii, nici pentru vreun alt dar firesc, ci pentru virtuţile duhovni­ceşti, pentru că în acestea se vede chipul lui Dumnezeu, iar sfinţii iubesc tot ceea ce le aduce aminte de Dumnezeu şi-i în­ dreaptă către Dânsul.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, ediția a doua, Editura Cathisma, București, 2006, pp. 123-124)