Toată Moldova freamătă iarăși de bucurie! Ca în fiecare toamnă binecuvântată, zeci de mii de pelerini își vor îndrepta pașii către Cetatea Iașilor, purtând în suflete credință, nădejde, dor de sfințenie. Vin să se închine la racla Sfintei Cuvioase Parascheva – Maica milostivirii și ocrotitoarea noastră –, primind binecuvântarea ei cea mângâietoare. Anul acesta, harul se va înmulți printr-o întâlnire cerească: Sfântul Grigorie Palama, cunoscutul teolog al luminii dumnezeiești, poposește pe meleagurile moldave prin sfintele sale moaște, aduse spre închinare la sărbătoarea Cuvioasei. Astfel, lucrarea de mângâiere și ajutorare a Sfintei Parascheva se unește cu rugăciunea luminătoare a Sfântului Grigorie, într-o binecuvântată sinergie cerească, în cel mai mare hram al Moldovei – și, poate, al întregii Ortodoxii răsăritene.

Înainte de a expune câteva elemente comune ale celor doi sfinți, se cuvine să precizăm că sfințenia, în învățătura Bisericii noastre Ortodoxe, nu este o excepție, o raritate, ci un rod firesc al harului, crescut pe tulpina unei existențe trăite în Hristos. Ea nu înseamnă evadare din lume, ci transfigurarea acesteia prin rugăciune, ascultare și dragoste. Astfel, viețile Sfintei Cuvioase Parascheva și Sfântului Ierarh Grigorie Palama se așază în același orizont duhovnicesc: amândoi L-au iubit necondiționat pe Mântuitorul Hristos, au gustat bucuria pustniciei, întrupând rugăciunea inimii ca respirație a Duhului.

Amândoi s-au născut și au crescut în familii care au rodit mai mulți sfinți. Începând cu anul 2009, în ziua 14 noiembrie, când este pomenit Sfântul Grigorie Palama, au fost rânduiți spre pomenire ceilalți șase membri ai familiei Sfântului Grigorie: tatăl sau – Constanţiu, sfetnic al împăratului Andronic II Paleologul, credincios, evlavios și profund rugător; mama sa – Kalloni; frații ieromonahi Teodosie și Macarie, dar și surorile Epiharia și Teodota, toți călugăriți, plini de râvnă și viață sfântă. Și din familia Sfintei Parascheva s-a mai ridicat un sfânt: fratele Cuvioasei, Sfântul Eftimie, episcop al Madytosului.

Deși despărțiți de câteva veacuri, Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași și Sfântul Grigorie Palama au trăit în aria geografică a Bizanțului de odinioară, pe țărmurile Mării Marmara, loc binecuvântat de Dumnezeu prin sfințenia și lumina viețuirii lor. Ei se întâlnesc acum la Iași, într-un moment pe care Biserica îl consideră o taină a proniei dumnezeiești: aducerea moaștelor Sfântului Grigorie Palama la sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva nu este o simplă potrivire omenească, ci un semn vădit al lucrării nevăzute a lui Dumnezeu, al adâncii comuniuni dintre sfinți. Într-o vreme când lumea are atâta nevoie de liniște, de pace, de înțelepciune și de rugăciune curată, cei doi sfinți vin împreună să ne arate că sfințenia nu se mărginește la hotare, nu se oprește în timp, ci unește în duh și în har toate generațiile celor ce-L caută pe Domnul în adevăr. În acest gest tainic al cerului, poporul simte o chemare: sfinții nu trăiesc în izolare, ci în prietenie, se caută și se sprijină reciproc, iar fiecare întâlnire a lor devine un izvor de lumină pentru lume. Așadar, ce au în comun cei doi sfinți, ce-i aseamănă?

Cuvioasa Parascheva – tăcerea care vorbește

Cuvioasa Parascheva, originară din Epivata (Asia Mică), ocrotitoarea Moldovei de aproape patru sute de ani, s-a născut, potrivit tradiției, în secolul al XI-lea. Încă din copilărie a fost pătrunsă de cuvântul Evangheliei: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34), îndemn care i-a preschimbat viața. De mică, își împărțea hainele săracilor, petrecând în rugăciune și smerenie. Mai târziu, a părăsit lumea și s-a retras în pustia Iordanului, închinându-și tinerețea nevoinței, postului și rugăciunii neîncetate. Nu a redactat tratate de isihie, dar a „scris” în tăcere o teologie a luminii curate a inimii. Existența ei a fost o Evanghelie trăită, o „Filocalie vie”, în care asceza s-a împletit cu dragostea, iar tăcerea s-a făcut cuvânt.

Întoarsă, la porunca Domnului, în ținutul natal, s-a mutat la cele veșnice întru smerenie, dar Dumnezeu a proslăvit-o: trupul i s-a aflat nestricat, iar harul a început să curgă prin moaștele ei ca un izvor de vindecare și mângâiere. Sfânta Parascheva nu a explicat rugăciunea inimii – ca, peste veacuri, Sfântul Grigorie Palama –, dar a experiat-o în chip desăvârșit. În liniștea pustiei, în lacrima rugăciunii, în lepădarea de toate cele trecătoare, Cuvioasa Parascheva a anticipat ceea ce avea să devină miezul isihasmului palamit: unirea minții cu inima, lucrarea tainică a Duhului Sfânt în adâncul ființei omenești. Viața ei dovedește că teologia adevărată nu se învață în cuvinte, ci în genunchi, în stare de rugăciune.

Grigorie Palama – cuvântul care luminează tăcerea

Sfântul Grigorie Palama s-a născut la Constantinopol în 1296, într-o familie nobilă și evlavioasă. După o educație strălucită, a renunțat la toate pentru a se retrage la Muntele Athos, unde s-a călugărit, împreună cu frații săi, deprinzând rugăciunea neîncetată. Trăirea lui a fost rodul aceleiași iubiri mistuitoare de Hristos care o animase, cu trei secole înainte, pe Cuvioasa Parascheva. În pustia athonită, Grigorie a cunoscut lumina necreată a lui Dumnezeu – lumina văzută de Apostoli pe Tabor. Când această experiență a fost contestată de raționalismul teologic al celor ce nu l-au înțeles, Cuviosul Palama a ieșit din liniște spre a o apăra. Nu a inventat o teorie, ci a mărturisit un fapt: Dumnezeu, inaccesibil în ființa Lui, Se împărtășește real prin harul Său, prin energiile necreate. Omul curățit de patimi poate gusta din această lumină încă din viața pământească, prin rugăciune, post și smerenie. În scrierile sale – Triadele, Capetele despre rugăciune – cel ales și hirotonit arhiepiscop al Tesalonicului, Grigorie, arată că isihia nu înseamnă pasivitate, ci o trezvie a inimii. Pentru el, rugăciunea lui Iisus – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul” – reprezintă centrul existenței: unirea minții cu inima, o chemare a harului care transfigurează ființa umană.

Prin teologia sa, Sfântul Ierarh Grigorie a deschis în Biserică o nouă conștiință a experienței: nu rațiunea se luminează întâi, ci inima curățită de patimi, iar lumina care o umple nu este metaforă, ci har viu. Această învățătură, confirmată de Sinoadele de la Constantinopol (1341–1351), a devenit una dintre cele mai impresionante mărturii ale Ortodoxiei: Dumnezeu nu rămâne departe, ci Se împărtășește celor ce-L caută în rugăciune. De aceea, Biserica a rânduit prăznuirea Sfântul Grigorie, nu doar pe 14 noiembrie, ci și în Duminica a II-a din Postul Mare, ca mărturie că dreapta credință nu e doctrină seacă, ci viață transfigurată.

Întâlnirea dintre tăcerea Cuvioasei și cuvântul Teologului

Cuvioasa Parascheva și Sfântul Grigorie Palama nu se contrazic, ci se completează. Ea reprezintă icoana trăirii, el este cuvântul care explică taina trăirii. Sfânta Parascheva a anticipat prin viață isihasmul așezat în cuvinte de Sfântul Grigorie Palama; isihastul athonit a recunoscut în propria existență ceea ce Cuvioasa experiase deja în urmă cu aproape trei secole. Amândoi au lăsat lumea din iubire față de Hristos, alegând asceza nu ca refuz al lumii, ci ca mijloc de a o transfigura. Amândoi au înțeles că harul nu se impune, ci se primește prin curăția inimii. La Ocrotitoarea Moldovei această curăție a îmbrăcat forma milosteniei concrete; la Sfântul Grigorie Palama, s-a împlinit în lumina înțeleasă teologic; la ambii, a devenit rugăciune și slujire. Viața Cuvioasei arată chipul, iar teologia palamită descoperă adâncul aceluiași chip: lumina care vine din rugăciunea curată a inimii.

Și sfinții își fac vizite

Anul acesta, aducerea Moaștelor Sfântului Grigorie Palama la Iași, la sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva, reprezintă mai mult decât un eveniment liturgic. Este o taină a comuniunii cerești, manifestată în „vizitele” prin moaștele lor, care nu rămân închise în racle, ci se caută, se întâlnesc în lucrarea Duhului Sfânt, spre a reînnoi sufletul poporului. „Întâlnirea” lor la Iași nu rămâne o simplă alăturare de odoare sfinte, ci se preschimbă într-un act de iubire între „casnicii” Mântuitorului Hristos, o pedagogie duhovnicească în care cerul coboară ca să lumineze pământul.

Sfânta Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, „mama celor smeriți”, își primește oaspetele – pe Sfântul Grigorie Palama, teologul luminii. În această vizită duhovnicească, poporul este martorul unei sinergii cerești: sfinții își unesc efortul pentru a reaprinde în inimile credincioșilor dorul după Dumnezeu. Ea, simbol al blândeții, al rugăciunii tăcute; el, apărător al rugăciunii și mărturisitor al luminii. Împreună dau un mesaj limpede: lumina venită din rugăciune nu se stinge, iar curăția sufletului nu se demodează.

Pelerinii sosiți la Iași vor trăi, chiar fără a o putea exprima în cuvinte, împreună-lucrarea sfinților. Moaștele lor nu se ating doar material, ci se „îmbrățișează” în duh, într-un dialog nevăzut: tăcerea Cuvioasei și cuvântul Teologului se unesc în același imn de slavă. Este, de fapt, o icoană a Bisericii vii: comuniunea sfinților nu e amintire, ci prezență. Ei nu se vizitează din nostalgie, ci din iubire lucrătoare; nu spre a ne impresiona, ci pentru a ne trezi să căutăm calea care duce la Cer.

Astfel de „vizite” sfinte au loc ori de câte ori poporul se adună în rugăciune. Când credincioșii se roagă împreună, sfinții li se alătură. Ei ne învață că unitatea nu se face prin putere, ci prin rugăciune; că lumina nu vine din teorie seacă, ci din curăție și rugăciune lucrătoare; că sfințenia nu e un trofeu, ci o lucrare comună a cerului și pământului. Într-o astfel de abordare, putem înțelege mai bine că sfinții nu se „vizitează” din curiozitate, ci spre a reînsufleți inimile celor ce-i cinstesc. Ei se caută unii pe alții așa cum lumina caută lumină.

Mesajul Sfintei Parascheva și al Sfântului Grigorie Palama pentru pelerinii de la Iași

Întâlnirea celor doi mari sfinți la Iași constituie, în același timp, o lecție și un dar; lecția că viața duhovnicească nu se trăiește fragmentar – rugăciunea nu trebuie despărțită de milostenie, nici tăcerea de cuvânt sau curăția de slujire – iar darul ce-l primim se poate exprima astfel: sfințenia este o realitate vie când cerul nu e departe și când harul lucrează încă în istorie. Sfânta Parascheva ne îndeamnă către simplitatea inimii, modestie, dăruire tăcută; Sfântul Grigorie Palama ne învață trezvia, discernământul și puterea teologică a rugăciunii. Împreună, ei ne arată că forța credinței nu este un refugiu, ci o lumină. Într-o lume grăbită, unde zarva sufocă rugăciunea, ei ne invită la isihie – la acea liniște care nu e absență de zgomot, ci prezență a lui Dumnezeu.

Sfinții nu se vizitează doar între ei; prin ei, Domnul coboară la noi. Sosirea Sfântului Grigorie Palama la Cuvioasa Parascheva este o pogorâre a harului peste poporul credincios al lui Dumnezeu din binecuvântata Moldovă: o chemare la rugăciune curată, la post, la iertare, la luminarea minții și a inimii. Dacă le vom primi pe toate acestea cu sufletul deschis, ele se vor prelungi în viața noastră prin dorința de a trăi mereu mai aproape de Hristos.

Așadar, când sfinții se întâlnesc, cerul și pământul se ating. Când Sfânta Parascheva și Sfântul Grigorie Palama stau împreună la Iași, nu e doar o apropiere de sfinte moaște, ci o unire de duhuri, o revărsare de har peste neamul românesc. Ea, chip al curăției și blândeții; el, chip al teologiei și al contemplației; amândoi – prieteni ai lui Hristos, lucrători ai aceleiași iubiri.

Poporul care li se închină percepe această lumină comună. Orice lacrimă vărsată la sfintele lor moaște și orice rugăciune rostită din inimă devin parte din întâlnirea cerească. Iar dacă sfinții își fac vizite e fiindcă Dumnezeu nu vrea ca poporul Său să rămână singur. În fiecare hram, în fiecare pelerinaj, în fiecare rugăciune, El trimite semnele prieteniei cerești – pentru ca lumea să simtă că iubirea nu moare, că lumina nu se stinge, că sfințenia nu e o legendă, ci o chemare vie.

Astfel, venirea Sfântului Grigorie Palama la Iași, la sărbătoarea Cuvioasei Parascheva, se preschimbă într-o icoană a Bisericii vii: cerul coborât printre oameni, sfinții în dialog, lumina care străbate veacurile, ajutându-ne să fim oameni ai rugăciunii, ai curăției și ai iubirii. Așadar, când sfinții se vizitează, o fac pentru noi, căci nu merg în ospeție doar unii la ceilalți, ci și în inimile celor ce-i cheamă în rugăciune și vor să-i întâlnească.