Faptul e ușor de înțeles. Senzația de „gol” care cere să fie „umplut” nu vine de la golul real al stomacului care și-a primit cele de care avea nevoie. E „golul sufle­tesc”, gol care se face simțit pe neașteptate și strigă să fie umplut în ciuda și tocmai din pricina satis­facerii nevoii naturale.

Acest gol nu poate fi umplut cu mâncare sau cu alte lucruri naturale, pentru că în ființa lui e nemărginit. E acel spațiu nemărginit care nu poate fi umplut decât de Cel Nemărginit. În străfunduri acest fapt este limpede pentru oricine, dar puțini au curajul să o recunoască față de sine sau față de ceilalți.

Motivul neajutorării oamenilor care, ca în cazul bulimiei, arată o uimitoare tărie a voinței stă așadar în cele din urmă în absența motivației. Cu alte cuvinte, lipsește un motiv cu adevărat superior, o stea polară după care să ne putem orienta. Pentru cei mai mulți nu merită să reziste. Scopul este fixat prea jos. Vidul interior propriu, aparenta lipsă de sens a vieții nu pot revendica acea „forțare/ violentare de sine în toate”.

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui – știința și învățătura Părinților pustiei despre mâncat și postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, p. 109)