Faptul e uşor de înţeles. Senzaţia de „gol” care cere să fie „umplut” nu vine de la golul real al stomacului care şi-a primit cele de care avea nevoie. E „golul sufle­tesc”, gol care se face simţit pe neaşteptate şi strigă să fie umplut în ciuda şi tocmai din pricina satis­facerii nevoii naturale.

Acest gol nu poate fi umplut cu mâncare sau cu alte lucruri naturale, pentru că în fiinţa lui e nemărginit. E acel spaţiu nemărginit care nu poate fi umplut decât de Cel Nemărginit. În străfunduri acest fapt este limpede pentru oricine, dar puţini au curajul să o recunoască faţă de sine sau faţă de ceilalţi.

Motivul neajutorării oamenilor care, ca în cazul bulimiei, arată o uimitoare tărie a voinţei stă aşadar în cele din urmă în absenţa motivaţiei. Cu alte cuvinte, lipseşte un motiv cu adevărat superior, o stea polară după care să ne putem orienta. Pentru cei mai mulţi nu merită să reziste. Scopul este fixat prea jos. Vidul interior propriu, aparenta lipsă de sens a vieţii nu pot revendica acea „forţare/ violentare de sine în toate”.

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui — ştiinţa și învăţătura Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, p. 109)