Toţi care au rugăciunea inimii, au lovituri mari şi prin aceste lovituri cresc în smerenie, sporesc. Tot sufletul care a simţit veşnicia, nu mai boleşte de necredinţă.

Toţi care se necăjesc să-i fure somnul din „Doamne, Iisuse...”, şi mai ales dacă ei sunt într-o mănăstire şi fac ascultare, Duhul Sfânt le dă cele mai mari daruri; la acele suflete care fac ascultare în obşte şi o fac ca pentru Dumnezeu, El le dă mare bucurie.

Pocăinţa este o stare de umilinţă în care noi ne întoarcem cu faţa spre Dumnezeu. Cum se învaţă nevinovăţia? A nu te răzbuna şi a trece cu vederea neajunsurile altora.

(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, p. 19)