Tinerețea are ceva al ei, ceva ce-ți place, ceva ce te odihnește. Mie dintotdeauna mi-au plăcut tinerii, și la tinerețe, și la bătrânețe, și-mi plac și-acuma. Da’ să știți, eu spun așa cu toată inima! De ce? Pentru că tânărul e modelabil, bătrânu-i țapăn, nu mai ai ce face cu el, a ajuns ce-a ajuns, este ce este și... Doamne-ajută! Stai de vorbă cu el, că tot aia ți-o spune și prima oară și a zecea oară! Pe când un tânăr zice: „Domnule, dacă o avea dreptate, ia să văd eu, mă mai gândesc eu”. Îi spui: „Măi, frate, uite, n-are niciun rost să te duci la discotecă, numai te-ntuneci acolo, te pătezi cu tot felul de păcate, te agiți și te exciți... Ce rost are să te duci acolo și să aduci în biserică ce-ai văzut acolo?” – pentru că realitatea asta este, omul duce în el ce a acumulat. Așa-i omul, produsul societății în care trăiește. Și mai ales dacă-și alege el niște lucruri negative și trăiește negativ.

Tinerii, prin structura lor, prin năzuințele lor, prin felul de a se angaja în anumite acțiuni, sunt mai aproape de fericire, sunt mai aproape de realizări care să le dea mulțumire și fericire. Și tinerii mai sunt cumva fericiți, în sensul că nu au un trecut lung, care să fie pătat de gânduri rele, de fapte necuviincioase, de vorbe nelalocul lor, pentru că tinerețea este mai aproape de copilărie, iar copilăria este, într-un fel, idealul creștinului. Nu în sensul să rămânem la copilărie ca fază de început, ci în înțelesul să ne menținem în sfera copilăriei în ceea ce privește seninătatea, nerăutatea sau răutatea fără durată și în ceea ce privește nevinovăția câtă este în copilărie.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 166)