Să ne spălăm păcatele cu spovedania, mărturisindu-ne înaintea duhovnicilor cu frică și cu inimă înfrântă, pârându-ne pe noi înșine, ca înaintea lui Dumnezeu. Să nu dăm pricină pe alții, sau să zicem că de nevoie sau din neputință am făcut păcatul, că nu ne vom folosi nimic, precum nu s-a folosit nici Adam. Că vrând Dumnezeu să-l aducă la pocăință, în loc de a-și cunoaște greșeala și a-și mărturisi păcatul, el făcea pe Dumnezeu vinovat că i-a dat femeie.

Să fie spovedania noastră cu nădejde bună, cum că ne va ierta Dumnezeu, iar nu cu deznădejde, precum a făcut Cain, zicând „Mai mare este vina mea decât a mi se ierta mie” (Facerea 4, 13). Asemenea și Iuda, măcar că s-a mărturisit înaintea arhiereilor că a vândut sânge nevinovat, dar nu i-a folosit la nimic acea spovedanie, că era cu deznădejde.

Spovedania să o facem cu gândul să nu mai greșim de aici înainte. Că faraon, deși s-a mărturisit zicând „greșit-am Domnului” (Ieșirea 10, 16), dar n-a folosit nimic, că nu gândea a se părăsi de răutăți. Pentru aceea a și pierit. Iar noi să avem nădejde bună, că de ne vom spovedi cu inimă curată și cu gând să nu mai greșim, ne va ierta Dumnezeu și vom auzi ca David: „Domnul a mutat păcatul tău, nu vei muri” (II Regi 12, 13)

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 1998, pp. 245-246)